Eram în clasele primare când am citit povestea lui Lucian Blaga despre participarea la Marea Unire:
Era o dimineaţă rece, de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir ...
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta.
În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt ”Timp” cu toate că n-am facut decât să "participăm", tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
- Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir...
Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: "Trăiască România dodoloaţă!" (în zonă,”dodoloţ” era cuvântul uzual pentru "rotund" – n.n.)
După cum scriam în articolul despre identitatea personală, identitatea națională este un subiect important pentru mine și pentru mulți din jurul meu. Și eu personal nu aș fi putut să scriu despre acest subiect fără să petrec măcar o zi într-unul din locurile emblematice în care identitatea națională s-a manifestat într-un mod puternic și masiv, Alba Iulia.
Așadar, ca în povestea lui Balga, într-o dimineață de sâmbătă m-am pornit cu familia către cetatea Marii Uniri. Pe parcursul drumului de la Cluj la Alba, mici semne ne arătau că suntem pe drumul cel bun și oarecum ne ajutau să intrăm în spiritul călătoriei noastre, i-aș zice incursiunii noastre istorice: mormântul lui Mihai Viteazul din Turda, castrul legiunii a V-a Macedonica, drumul roman Imperial al lui Traian.
Cred că m-am descurcat cu brio la tirul de întrebări ale copiilor despre istorie: romani și daci, voievodatele lui Glad, Gelu și Menumorut (recunosc, acesta l-am introdus eu în discuție, pentru a acoperi cât de cât o „pauză” din istoria noastră), luptele lui Mihai Viteazul, revoluțiile, răscoalele țăranilor, războiul mondial. De obicei, când vizitez un loc plin de istorie, încerc să intru pe cât posibil în atmosfera timpurilor de atunci și aceste discuții ne-au ajutat foarte mult.
Iată-ne ajunși la Alba Iulia. Poate par exagerat, dar când am văzut cetatea parcă sentiment de sacru m-a învăluit. Și oare nu așa ar trebui să simțim într-un asemenea loc? După cum au elogiat în scrierile lor diverși poeți și romancieri, locul sfânt al Unirii noastre.
Primul obiectiv a fost Muzeul Național al Unirii (Muzeul de istorie), pentru a ne pune în ordine toate ideile, părerile și convingerile pe care ni le-am creat. A fost un „drum istoric” de la epoca de piatră până în timpurile moderne. Dar am insitat și ne-am oprit mai mult la ceea ce se potrivea cu scopul vizitei noastre, unirea. Ajunși în spațiul în care era prezentată unirea sub Mihai Viteazul (mii de mulțumiri domnului ghid care a fost obiectiv și realist), o întrebare m-a blocat total: „Tati, aici scrie, Unirea politică a Țărilor Române sub Mihai Viteazul. Cum adică politică?”. S-a clătinat tot crezul pe care mi-l creasem despre unirea de la 1600: dorința arzândă de unitate și identitate națională a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor, și-a găsit împlinirea prin marele act al lui Mihai Viteazul de la 1600, cam așa aș sintetiza ceea ce am citit, învățat la școală, plus filmele regizate de Sergiu Nicolaescu.
Cum adică unire politică? Politica, politicul, inevitabil vorbim despre putere, influențe, scopuri discutabile, strategii mai mult sau mai puțin păguboase, jocuri de culise. Acum înclin să cred că în acele vremuri identitatea națională nu era atât de puternic înrădăcinată în simțirile muntenilor, moldovenilor și ardelenilor. Fiecare regiune avea „necazurile” ei: Valahia (Muntenia) cu Imperiul turc, Moldova cu cel polonez dar și turc iar Transilvania cu Regatul Ungariei dar și Imperiul turc. Nu vreau să intru în detalii istorice, dar Unirea de la 1600 a fost un act politic, determinat de alianțe, vasalități și trădări, pentru influență și putere. Cert e că nici nu a durat foarte mult după asasinarea lui Mihai Viteazul. Dar a fost una dintre pietrele de hotar care au contribuit la conturarea identității naționale.
Departe de mine de a insinua că actul unirii de la 1918 a fost lipsit de influențele politicului. Numeroase documente istorice o demonstrează. Dar sentimentul identității naționale în rândul mulțimii a fost foarte puternic și aici nu mai este vorba de ceea ce am învățat sau mi-a fost indus, ci din spusele celor care au trait în acele vremuri: străbunica mea, bătrâni întâlniți cu ani în urmă prin peregrinările mele prin țară și relatarea lui Lucian Blaga.
Cum ieși din Muzeul Național al Unirii pe partea cealaltă se află Sala Unirii, punct cheie al vizitei noastre, sau cum plastic este prezentată pe pagina de internet: „Dacă acceptăm epitetul Albei Iulia de Mecca românilor, atunci Sala Unirii nu poate fi decât Kaaba! Loc cu valoare simbolică deosebită, loc de pelerinaj şi regăsire.”
Probabil că nu am fost atent la spusele ghidului, căci ne-a surprins afișul de la intrare că sala este închisă pentru renovare și se va deschide în 1 Decembrie 2018. Primul instinct a fost să mă arunc în acuze de tot felul: Acum în anul centenar locul unde s-a înfăptuit Unirea este închis? Am fost luați prin surprindere că în 2018 vom sărbători centenarul și acum în ultimul ceas ne-am apucat de renovare?
Dar m-am oprit la timp. De fapt cam peste tot se renovează ceva în Mecca românilor. Și un nou adevăr se afirmă, o națiune, identitatea unei națiuni este mereu în construcție, într-o continuă renovare, revizuire. Cu siguranță nu am început să fim români de la 1918. 18 Noiembrie / 1 Decembrie 1918 a fost o altă piatră de hotar care a stabilit de unde să începem o nouă etapă. Oare 1 Decembrie 2018 ce va fi? Aceasta ține de fiecare dintre noi, cât mai detașați de influențele politicului și de plafonările care ne caracterizază.
Identitatea națională, mai mult decât o afirmare, o proclamare că sunt român în România sau român printre străini, eu o consider un pelerinaj prin istoria noastră, uneori fragmentată, ascunsă, negată, reinterpretată. Și mai mult, o asumare a acestei identități istorice și drept consecință, o trăire a acestei identități acum, acum când de fapt creăm istoria de mâine.
Închei cu ceea ce a afirmat Petre Țuțea: “Eu nu am cerut să fiu român! Eu am avut noroc”. E o provocare: cred că fiecare ar putea găsi cel puțin un motiv de a se considera norocos că e român.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.