Puterea obișnuinței, între birou și dragoste

(Foto: Guliver/Getty Images)

„Parolă incorectă, mai aveți 2 încercări”. Așa pățesc de fiecare dată când trebuie să schimb parola de acces la laptop și implicit la sistemele cu care lucrez. Îmi ia cam trei zile să mă obișnuiesc și să nu tastez vechea parolă. Evident din motive de securitate informatică, este obligatoriu ca la trei luni să modifici parola. După șase ani în aceeași companie, nu vă puteți imagina la ce combinații am ajuns.

Și nu pot să nu-mi amintesc de fabula „Puterea obișnuinței”, recitată de vocea și cu patosul inconfundabil a lui Florian Pittiș, în concertele Pasărea Colibri:

Într-o zi, la o stână, a venit un lup și a mâncat o oaie.

Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.

A doua zi, alt lup a venit și a mâncat o oaie.

Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.

A treia zi, alt lup a venit și a mâncat o oaie.

Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.

A patra zi, alt lup a venit și a mâncat o oaie.

Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.

A cincea zi, alt lup a venit și a mâncat o oaie.

Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.

A șasea zi, o oaie a mâncat o oaie.

Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.

Obișnuința creează automatisme. Dacă e să mă raportez la mediul de lucru, tind să cred că se aplică mai mult la cei de pe liniile producție, opt ore același punct de lipitură, același cablu de ștanțat etc. Dar de câte ori m-am surprins zi de zi, începând de dimineața cu același tipic? Și azi m-am uitat in jurul meu, hei, nu sunt singurul! Deschis computer, accesat sistemele de lucru, așa au timp să ruleze până îmi beau cafeaua cu colegii. Obișnuitele discuții despre „noutăți” la cafea, înfundat ochii în monitor, pauză de o țigară sau doar de socializare pentru cine nu fumează, ședință, o mică intrigă. Eeeee, mai e jumătate de oră până la sfârșitul programului!

Obișnuința ucide imaginația. Păstrez încă viu în minte motto-ul de la o companie la care am lucrat: „Imagination at work”. Și sufăr când am de a face cu persoane lipsite de imaginație. „Așa am făcut atunci, așa facem și acum”. Să vedem alternative, să prospectăm noi posibilități. Nuuu, dacă a mers așa de ce să ne agităm mai mult de atât? Un lup a mâncat mereu o oaie, nu are cum să fie altfel.

Cu riscul de a părea că sunt „spălat pe creier”, îmi place cum se zice pe la noi pe aici prin „uzină”: „Aceasta nu s-a mai făcut până acum!”. Te îndeamnă să ieși din tipare (out of the box), să cauți provocări (să „celengiuiești”), să inovezi, să fii creativ. Dar, cu tot respectul pentru unii dintre domnii ingineri cu care colaborez, teama de a nu fi sută la sută conform cu specificațiile, reticența la alternative fiabile, să rămânem pe tiparele unui proiect asemănător, nu prea se combină cu ceea ce promovăm.

Departe de mine de a contesta competențele profesionale, căci nu tot timpul am imaginea de ansamblu a unui proiect (big picture), dar acolo, în părticica mea mă agit să aduc mai mult decât tipicul unei proceduri, punctele esențiale dintr-un proces și să mă limitez doar la ce e conform.

Cu siguranță, în multe domenii, obișnuințele combinate și cu alte capacități creează valoare, performanțe remarcabile. Cum ar fi sportul. Mă uitam nu demult la o celebră cursă de ciclism unde obișnuințele transformate în automatisme au dus la performanțe incredibile: cadența de a pedala constant timp de 6 ore la o viteză medie de 40 km/oră. Remarcabil! Și exemplele ar putea continua.

Este perfect de adevărat că în anumite domenii obișnuița reduce posibilitatea de a greși. Și probabil că unii dintre cei cu care am interacționat sau interacționez preferă o astfel de abordare, dar oare când mai facem ceea ce nu a fost făcut până acum?

Zilele trecute am ieșit cu fetele să se dea cu rolele pe pista de pe malul Someșului. Nu am mai făcut asta până acum. Așadar, suntem la început, lucrăm la tehnică, „Trage stângul sus, împinge cu drepul lung, balans stânga-dreapta!”, și tot așa pe tot parcursul pistei de 1,5 km, apoi de la capăt. Mă distrage de la această activitate repetitivă câte un cuplu de tineri pe câte o bancă sau pe iarbă. Unii sunt la început, se vede după distanța „regulamentară” sau după privirea timidă în jos.

„Bine, Ale, mișcări mai largi!”

Alții, mai serioși în relația lor, copleșiți de prezența celuilalt, fiecare strângere de mână, fiecare lăsare a capului pe umărul celui drag, fiecare sărut, departe de a fi un gest controlat și repetat, exprima plăcerea de a fi alături, de a schimba priviri, de a se bucura de timpul împreună.

„Nu-i nimic, Dia, hai sus și continuăm!”

Departe de mine de a fi moralist.

În dragoste e mai greu cu automatismele. Dacă dragostea nu e surprinzătoare, nu e dragoste, nu poți să o încadrezi în niște tipicuri. Altfel, despărțirea este aproape. Conform mai multor studii psihologice, primele trei motive care duc despărțire sunt: rutina/aplatizarea, lipsa de comunicare, blocarea în conflict.

Obișnuința se complace în spatele unui birou - acțiuni făcute zi de zi, an de an, că doar merge și așa și n-a murit nimeni din asta.

Închei cu obișnuința de a fi tu. Oare nu despre acesta este în viața de zi cu zi, fie că ești la muncă, acasă, cu prietenii etc? Să ieși din obișnuința zilnică și să fii surprins, provocat. Să descoperi mereu ceva nou sau să abordezi ceva dintr-o altă perspectivă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp