Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Cum mi-am aflat adevărata identitate: „- De-a cui ești tu, mă copchile?” „- De-a lui Mihoc a lu' Mâțâșor, care o ține pe a lu' Cuța”

corporatist

(Foto: Guliver/Getty Images)

Îmi ridic ochii din complexul fișier excel cu numere și termeni comparativi (pauza de 5 minute pe care încerc să mi-o impun la fiecare 40 de minute de stat cu ochii în monitor) și îmi îndrept privirea către vasta vale a Someșului care se vede de la biroul meu. O priveliște odihnitoare cu iz primăvăratic se așterne în fața ochilor, un pic roșii de la atâtea confruntări cu cifrele. Urmăresc șerpuirea molcomă a cursului apei întreruptă din când în când de un pâlc de copaci golași. Mă surprind fredonând un cântec „Am cravata mea, sunt pioner / Și mă mândresc cu ea, sunt pioner…”

În încercările noastre zilnice de a crea o identitate proprie, apartenența noastră la un anumit grup social și cultural, intervin factori care contribuie, într-un mod pozitiv sau nu, la definirea identității noastre. Ni se pune o etichetă, suntem catalogați, în funcție de cum suntem, cum ne prezentăm noi, cum ne văd ceilalți, în funcție de anturaj, credințe, năzuințe, etc.

Copil fiind, era definitoriu să știu al cui sunt: „De-a cui ești tu, măi copchile?”, „De-a lui Mihoc”. Răspuns insuficient, căci la bunici la țară jumătate din sat era Mihoc, așa că mereu trebuia să completez „Mihoc a lu' Mâțâșor, care o ține pe a lu' Cuța”, abia acum era lumină totală asupra identității mele. O spuneam destul de mândru, căci bunicii din partea tatălui erau cunoscuți ca mici boieri, pe când ai mamei, bunicul era renumitul conducător de nunți în sat (stolnic, vornic sau staroste). 

Dar târziu am înțeles de ce totuși un mic surâs apărea pe fața celor cărora le răspundeam, căci în bunul stil sătesc, fiecare poreclă avea un tâlc. Neamul lui tata era Mâțâșor căci erau renumiți prin multitudinea de pisici (mâțe) pe care le aveau, iar de partea mamei erau renumiți că nu aveau câini (cuțu). Așa mă prezentam eu ca mândrul vlăstar al unirii reușite dintre două familii, una oarecum avută, cealaltă celebră, dar filtrat prin ochii interlocutorilor aparțineam unei familii iubitoare de pisici, dar care are probleme să țină un câine.

Nu cred că a scăpat cineva de școală fără a avea o poreclă. A mea a fost „Neghiniță”, pentru că mereu la alinierea regulamentară la ora de sport eram primul din partea celor mai pitici, aceasta până când explozia hormonală m-a propulsat către mijlocul șirului. Și așa identitatea mea fizică a evoluat de la Neghiniță la Blondul. Era deja mai bine și conștient de popularitatea crescândă, alimentată de ocheadele colegelor.

Multă vreme am fost „Moldovene”. Strămutat de pe tărâmurile Neamțului din dorința creșterii în știință, dar și a mai multor oportunități, am venit la București. Așa identitatea mea „regională” a înfruntat glumele cu moldoveni, am acceptat anumite etichete, am răspuns la rândul meu apărându-mi „neamul”, dar am legat și multe prietenii frumoase.

Era anul 2000, an apocaliptic pentru bunicii mei, când am îmbrăcat pentru prima dată haina corporatistă. Cu tricoul „Polo” bleu pe mine, cu sigla Companiei, motto-ul și echipa, am avut două zile pline de instructaj (induction): valorile Companiei, normele etice, comportamentul la locul de muncă, marile oportunități în cadrul Companiei (ba chiar cineva de la HR a plusat și a zis ca oricare dintre noi ar putea deveni CEO), cât de bine stă financiar Compania, performanțele extraordinare etc. Secretul indus era să te pliezi cât mai bine pe toate acestea, sau cum ar zice unii dintre colegii mai spirituali, „spălarea creierului”. În grupul de cunoscuți eram acela de lucra la Compania X, cu mare blazon și unde greu se intra. Pe de altă parte eu, trecând peste rutina zilnică și uneori chinuitoare, mă consideram important și chiar eram dacă e să mă raportez la rezultatele echipei, dar de aici până la a deveni CEO, ehe!

Mă scoate din visare licărirea ferestrei programului de mesaje instat „E gata?”, „Nope, în 30 de min”. Privesc pe birou, agenda și pixul cu sigla Companiei, pe o foaie A2 scris motto-ul, cromatica din jur atent aleasă, toate fac trimitere că lucrez la ..., fac parte din echipa de ... . Iată cum timidul Neghiniță din școala primară este acum Dl. Corporatist cu blazon, realizat pe plan personal, dar și profesional, trecut prin multe momente de formare, călit în luptele corporatiste, business casual, un punct de referință pentru tinerii începători într-ale corporației.

„Acest profil se bazează pe răspunsurile pe care le-a dat LM la testul...”. Așa începe ampla descriere a profilului meu ce tocmai l-am primit. Cred că fiecare a trecut printr-un test de evaluare a personalității, cum ești tu ca persoană și cum te relaționezi cu ceilalți. Este de la sine înțeles că în mediul corporatist este un „must” să faci o asemenea evaluare, căci pe baza acesteia se analizează punctele personale slabe sau tari, în ce măsură te potrivești cu profilul general al echipei, cum acționezi în situații de stres, care sunt abilitățile de conducere, profilul decizional, etc. Și în acest caz se pune o anumită etichetă, Reformatorul, Directorul, Motivatorul... . Dacă pe la începuturile mele corporatiste eram Susținătorul, acum am devenit Inspiratorul (Îndrumătorul).

Identitatea personală, socială, culturală, etnică etc., un proces foarte dinamic, care nu se oprește atât timp cât trăiești. Pe plan personal asimilezi, flitrezi, încorporezi ceea ce crezi că te definește și te poate propulsa în fața celorlalți ca o persoană de valoare și validezi că ai ales bine. Accepți prietenii, te lupți pentru un anumit statut social, cultural, profesional, ai credințele tale. Pe de altă parte, în baza celor enumerate și nu doar, ești analizat, catalogat, etichetat și încadrat într-o anumită categorie. Unele percepții despre tine le poți schimba, prieteniile evoluează, locația se schimbă, orientările culturale se cizelează, dar sunt unele aspecte pe care nu le poți schimba și aici m-aș opri la unul care este destul de important pentru mine și privind în jur nu doar pentru mine: identitatea națională.

Eram prin clasele primare când am citit povestea lui Lucian Blaga despre participarea la Marea Unire și de atunci eu Liviu a lu' Mâțâșor și Cuța mă identific cu acel copil care a strigat în ceas de seară în ziua de 1 Decembrie 2018 „Trăiască România dodoloață!”

Deoarece suntem în anul centenar al Marii Uniri, aș dori să revin asupra acestui subiect într-un alt articol.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mda... din tot articolul ăsta lung și cam dezlînat, eu am reținut că norocosul autor a avut parte de numai 2 zile de inducție, pe cînd eu intru în a 4a lună și sînt departe de final. Haină grea, ingineria...
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult