Foto: Guliver Getty Images
Scriu acest text în timp ce lucrez de acasă cu copilul răcit, cu mine racită și cu deadline-uri de atins.
Bună, sunt Delia, și timp de mai bine de patru ani, am crezut că e bine să mă prezint așa: doar mama lui Luca. Pentru că în primii lui ani de viață am ales să stau cu el acasă și să mă ocup de creșterea lui, luându-mi job-uri sezoniere care să-mi permită să plătesc doar facturile casei. De restul, se ocupa soțul, care a ales să aibă un job full-time la o multinațională. Alegeri, alegeri!
Am ales să-mi duc copilul la grădiniță doar o jumătate de zi, timp în care eu jonglam cu campanii de comunicare pentru diferite organizații sau branduri sau scriam texte de parenting pentru cea mai în vogă platformă de acest tip. Și crezând că le fac bine pe toate, deși eram mai mult pe drumuri decât la job sau acasă, iar nopțile le lucram, în loc să le dorm.
Cu alte cuvinte, credeam că pot să le fac pe toate, dar mai ales, mă credeam mama perfectă care se sacrifică pentru copilul ei. Mă credeam! Până când am ajuns într-un moment de delir, durere, anxietate, panică, și evident, la psihoterapeut, într-o criză amară de stimă de sine și de groază de a nu-mi abandona copilul.
Luca m-a „educat” să fiu altfel decât am fost eu crescută. Iată primele lecții pe care le-am învățat după ce am renunțat să mai fiu „mama perfectă”:
Lecția 1: Să nu-mi mai fie frică
Am avut niște părinți simpli, buni, care au făcut ceea ce au crezut ei că e cel mai bine pentru copiii lor, cu o mama preocupată să știu să vorbesc corect și bine, cu un tată cu o minte de matematician și cu un umor delicios, dar cu o stimă de sine joasă. Părinți mei erau buni, dar cam fricoși. Primul cuvânt care-mi vine în minte atunci când mă gândesc să-mi descrie copilaria este „frica”: frica de a deschide gura, frica de a nu spune prostii, frica de a ieși în față, frica de a-mi cere drepturile, frica de a nu fi părăsită, frica de a greși.
Tot caruselul ăsta de frică a reînceput să meargă în mintea mea odată cu maternitatea până-ntr-o zi în care s-a blocat. Frica mă paraliza de mai multe ori pe zi, uneori minut de minut. Nu-i de mirare că „angrenajul” s-a blocat de tot. S-a deblocat ușor, ușor, doar cu ajutor și cu un omuleț lângă mine căruia nu-i era frică, un copil care avea chef de explorare și de cunoaștere, de exprimare și chef de viață. Frica e încă în mine, dar o las să iasă din ce în ce mai rar.
Lecția 2: Să am curaj
În anii mei de copilarie, mi se reamintea că nu e bine să îmi spun păsul, iar expresia Capul plecat, sabia nu-l taie mi-a fost meditație atunci când aveam porniri rebele. Orice drept la replică mi-a fost retezat din fașă, iar vocile autorităților de orice fel mi-au fost ghid în viață. Până când am prins curaj sa spun ce NU vreau să fac. Momentul oportun al curajului a venit in primele mele saptamani de mămicie, când am ales sa mă ghidez după vocile instinctuale, nu după manuale de bun părinte.
Curajul încă îl mai învăț, mai ales când văd cu câtă ușurință își exprimă dorințele băiețelul meu, cu câtă plăcere urcă munții sau se scufundă în mare, fără să știe să înoate bine. Și nu-i simplu să exersezi ceva ce nu ai primit de mic, și pe care trebuie să-l dai mai departe, ca părinte.
Lecția 3: Să știu să spun NU
Știți cât e de eliberator să nu-ți fie frică și să ai curaj să spui NU, atunci când înțelegi ce NU vrei să mai faci în viața ta? Să alegi și să faci greșeli, dar din care știi că înveți singur?
Copilul meu îmi dă lecțiile astea zilnic, trebuie doar să știu să fiu acolo și să le văd.
Voi ce lecții învățați de la copilul vostru?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Insa: campanii in 3-4 ore? dupa care deconectare? poate campania de promovare a spicului de grau, sau a minsterului... ( oricare- ca toate-s praf)... pentru ca in rest, daca dupa 3 ore te deconectezi ( si te "apuci de copil" ) nimic bun nu iese. nici macar un articol
Voi astia de la "fituica"...nu cititi deloc inainte de a publica un text? Care-i logica?
Anyway, eu incerc sa iau lucrurile cum vin, sa nu dramatizez, sa nu minimizez.
Echilibru e cheia si aici, ca in toate ale vietii.
Faptul că nu-ți dai numele îmi arată ce ești un fricos și un laș iar faptul că iei în râs un astfel de text îmi arată că urăști cpiii. Acum, nu-mi dau seama și de ce, cauzele pot fi multiple, de cele mai multe ori cu efecte cumulative și cu potențări reciproce. Este cazul să te duci la un psiholog, dacă nu chiar la un psihiatru - pentru mine asta este foarte clar. Dar, bag mâna-n foc că nu te vei duce, argumentul indivizilor ca tine fiind de genul: ”Ce, bă, eu sunt nebun”?
Acum să-ți spun, nu doar ție, căci mă îndoiesc că vei pricepe în starea în care ești, ci, mai ales altora, de ce-i iau partea autoarei și-i dau perfectă dreptate!
Am 67 de ani împliniți chiar pe 1 ianuarie. M-am născut într-un sat din Țara Loviștei cu o boală congenitală (tetrapareză spastică sau, mai exact - Maladia Little), dintr-un tată ceferist navetist (la Sibiu) și o mamă casnică, afecțiunea fiind cauzată de un traumatism cranio-cerebral intrauterin (înainte de Crăciun, maică-mea, urcând carnea de porc în pod s-o pună la afumat, a căzut, scara alunecând în lateral, iar de Anul Nou m-a născut). În mod obișnuit o astfel de afecțiune este însoțită și de retard mintal. Din feicire, la mine n-a fost cazul, eu absolvind o facultate (chimia, la Iași) și, cu excepția a 2 ani lucrați în proiectare, am lucrat în cercetare aplicativă, și încă în gr. I de muncă (substanțe cancerigene).
Am mers, chinuit, un mers ciudat, spastic, cu căzături dese, abia după mai bine de 4 ani de viață. Cu timpul însă, căzăturile au devenit tot mai rare, mersul spastic menținându-se însă.
Sunt căsătorit, am doi copii (un IT-ist la o multinațională și o doctoriță gastroenterolog) care mi-au dăruit trei nepoți extraordinari. Am trecut prin viață prin nenumărate situații dificile, de care abia astăzi amintindu-mi-le mi se face frică, fiindcă acum n-aș mai putea să le fac față. Și totuși cum am putut atunci? Datorită: 1. educației din familie; și 2. educației din școală. Să mă explic:
Nicio clipă părinții mei nu m-au considerat altfel decât normal. Toată copilăria, adolescența și chiar studenția eu am muncit cot la cot cu ei. De primăvara și până toamna târziu mergeam kilometri întregi până la locurile noastre de muncă, răspândite pe dealuri și munți și aveam ”norma de muncă” la fel ca ei! Târziu am aflat că ei au refuzat cu obstinație să mă dea ”la stat”, așa cum de obicei se întâmpla cu cei mai mulți copiii cu dizabilități. Ce-am învățat de la părinții mei? În primul rând să nu-mi fie frică de nimic și că esențial este să vreau și să cred și atunci pot face orice-mi propun!
La școală, la fel - niciodată n-am fost tratat decât ca un copil normal. În liceu și studenție - la fel! De altfel, pe vremea aceea noțiunea de ”handicapat” nici măcar nu exista în vocabularul curent, cei mai mulți dintre români neștiind măcar ce înseamnă, pentru ca, abia după 1989, odată cu apariția legslației de protecție a persoanelor ”cu handicap” (atunci), ori ”cu dizabilități” (mai recent), noțiunea să fie pe buzele tuturor, și nu pentru că vezi Doamne, lumea ”evoluase”, ci din pricina avantajelor pe care le oferea ”calitatea” de ”handicapat”, care ajunsese să se tranzacționeze mai ceva ca valuta. Am avut primari handicapați, prefecți handicapați, președinți de CJ handicapați, directori de întreprinderi de stat handcapați, iar peste 90% dintre angajații Direcțiilor Sanitare și Spitalelor Județene erau tot... handicapați! În acest timp, eu eram târât de două ori pe an în fața Comisiei de Evaluare ca să se constate cel mult că boala mea stagna, nici vorbă de vreo îmbunătățire! Până într-o zi când am pus piciorul în prag și, cu un scandal imens, inclusiv amenințări cu moartea din partea mea, de față cu tot felul de ”autorități”, și nu doar cei din comisie (conducerea S. J., Jandarmerie, Poliție), am obținut certificatul cu mențiunea ”Nerevizuibil”! Dealtfel, m-am pensionat după 24 de ani de muncă tocmai findcă boala mea se agravase, astăzi ajungând să mă deplasez cu un cadru de mers și cu un scuter electric (în exterior), având niște dureri groaznice.
Când mi s-au născut copiii - mi s-a părut ceva normal. De multe ori mi s-a reproșat că sunt prea dur cu copiii mei, dar eu n-am făcut decât să mă comport cu ei exact cum s-au comportat părinții mei cu mine, în primul rând inoculându-le ideea că sunt răspunzători pentru ceea ce fac și să nu se aștepte să fac eu sau mama lor ceea ce era de datoria lor să facă. Nu i-am ajutat decât la începutul claselor I până au învățat să scrie și să citească, și astea - nu cu anasâna, stând ”pe capul” lor tot timpul. În rest, le-am spus că-i privește - ”cum își aștern așa dorm”!
Cum spuneam - când mi s-au născut mi s-a părut ceva normal, doar de aceea mă căsătorisem, nu? Dar când au început să-mi apară nepoții - a fost ceva extraordinar, am încercat un simțămâmânt cu totul și cu totul aparte, ei fiind niște nepoți absolut grozavi!
În ciuda stării mele actuale de sănătate sunt un om împlinit și un bunic fericit, și ar trebui să-i mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare clipă pentru asta!
Și, iată, vii tu și iei în derâdere textul acesta care, în ciuda limbajului aparent simplist, conține niște adevăruri inconestabile! Sincer, mi-e milă de tine!