Mamă iubitoare a 3 copii, caut profesor de meserie om frumos, în mâinile căruia să așez cu grijă viitorul lor. Doresc să aibă următoarele caracteristici obligatorii:
Să fie memorabil
Mă gândesc cu drag la Popeasca, profa de română din generală. Sau doamna de fier, cum i se mai spunea. Avea cuvintele la ea tot timpul, cu câteva expresii favorite, vedetă fiind „sunteți niște troglodiți!”. Popeasca își dorea să își lase amprenta în viața noastră. Să conteze impactul ei, să fie valoros. Prin toți porii ei emana iubire de învățare, evoluție și, cu umor și fermitate, dar totodată multă căldură și încurajare, învățam gramatică de rupeam cartea. Când primeam un 10, îmi făcea întotdeauna cu ochiul. De drag.
Să creeze o comunitate de sprijin și ajutor între elevi
Cu Ioana și Adina mă băteam în fiecare an pe locul 1. Și ca urmare, le uram din toată inima. Nu știu acum unde încăpea atâta ură într-un copil atât de mic. Nu știam altfel, nimeni nu îmi spusese că le pot aprecia și respecta și că putem chiar să fim prietene, că doar aveam aceleași pasiuni, mai ales aceea de a învăța. Și că dacă ne punem mințile la un loc, proiectele noastre pot fi mai creative… și că a învața în doi sau trei poate fi chiar distractiv. Îmi pare tare rău azi că nu m-a anunțat nimeni că relațiile bune cu colegii vor fi linie separată pe fișa mea de evaluare profesională și că, pentru a fi un bun manager, ai nevoie să fii înconjurat de oameni mai buni ca tine, pe care să știi să îi încurajezi și să-i susții. Sper într-o zi să le reîntâlnesc și să le cer iertarea și prietenia, și nu doar pe Facebook.
Să fie un model pentru ceea ce va deveni copilul
Mă tot gândesc și îmi zic că memoria îmi joacă feste la vârsta mea. Nu se poate să nu am niciun prof în minte care să fi fost pentru mine model. Nu doar prin ce știe, ci și prin cum se poartă, cum vorbește, cum se arată sau se ascunde ca ființă între alte ființe. Cum întâmpină o reușită, un eșec, o răutatate, o bucurie, o neascultare, un teribilism, o joacă, o frică, o curiozitate. Un profesor e, de fapt, un părinte și marea mea uimire este cât de puțin conștienți sunt unii profesori de influența pe care o au asupra copiilor, asupra viitorului adult. Sunt mamă a trei copii și mi se tăie răsuflarea când mă gândesc că o vorbă, un gest, un NU aici sau un DA acolo va genera o cale neuronală ce va susține o credință, ce va genera un comportament, ce va defini un caracter din viitor. Ce dar minunat să fii profesor, ce context fascinant de a creiona viitorul, ce oportunitate de a sculpta suflete și minți care vor fi schimbarea în bine a lumii…
Sigur a fost cineva, dar nu îmi aduc eu aminte…nu se poate, ar fi prea trist să fie altfel.
Să predea (și) practic
Am ales să urmez ca facultate Institutul de Arhitectură din București și încă din primul an am simțit bucuria că făceam ceva concret, specific și practic, având câteva ore pe zi de Atelier, desenând planșe, pe lângă orele teoretice. Am plecat apoi cu o bursă în Barcelona, unde orele practice de planșetă s-au completat prin multe ore de realizat machete la scară, care mă ajutau să „văd” un model foarte realist al felului cum va arată clădirea mea. În anul 5 am petrecut câteva luni în Anglia, pe un șantier, construind cot la cot cu muncitorii pereți de cărămidă, montând instalații și structuri de acoperiș de lemn. Atunci abia am înțeles ce înseamnă a învața „practic” și cât de mult greșim că stăm cu nasul în hârtii și cu creta pe tablă, când există o lume întreagă pe care o putem „folosi” pentru a suprapune informațiile peste realitate, învățând experiențial.
Să fie autentic
Profa de chimie din liceu mi-a arătat ce face frica din om în săptămânile care au urmat după revoluție. Cum poate un zmeu ce taie și spânzură când are spatele asigurat de sistem să devină un miel submisiv încercând să cumpere toleranța și iubirea liceenilor, care, sub auspiciul libertății post revoluție, îi dădeau feedback direct (și nu era din acela constructiv de tip sandviș), cu vopsea albă, pe peretele principal al școlii, cu litere de-o șchioapă. Atunci am aflat prima data ce înseamnă „patetic”. A scăpat de exil, iar culmea ironiei unei Românii pe dos de țările ce promovează valoarea adevărată, în câțiva ani a ajuns să fie numită directoare. Da, acea profă care, deși aveam note numai de 10, m-a certat rău că, în loc de fustă de uniformă, purtasem o fustă de blugi. Nu e de mirare că nu îmi place deloc chimia, dar am ajuns să am multe fuste de blugi în șifonier? Eu nu mai vreau să trăiesc în frică. Mă revolt împotrivă ei, vreau să o calc în picioare, să o elimin din viață mea și din cea a copiilor mei, vreau să pun în loc iubire și armonie.
Să fie distractiv la ora lui și copiii să vină cu drag și să învețe din pură plăcere
Nu am exemple la acest capitol. Tare triști profesori am avut. La 20 de ani de la terminarea liceului am sunat-o pe diriginta noastră să o invit la aniversare. De abia așteptăm să îi aud bucuria în glas că mă aude și că ne vom revedea în curând. Când a înțeles despre ce e vorba mi-a spus: „Ilinca, eu aș vrea să uit că am fost dirigintă la voi la clasă, mi-a fost foarte greu și am suferit mult, prefer să nu vin să mă văd cu voi”. Desigur că i-am greșit, pentru că oglindeam ceea ce primeam, fiind permanent în apărare. Azi, când angajăm un trainer pentru adulți, vrem umor, energie. Pentru copii trebuie același lucru, de 3 ori mai mult.
Să cunoască foarte bine materia, să învețe constant, să fie vesel, cu energie, cald, empatic, flexibil, pasionat de actul educației
Aștept cv-uri la totiparintii@educatieptviitor.com.
Si nu vă speriați, nu dăm teste de angajare, vom avea o conversație liberă despre cum definiți succesul, cum măsurați rezultatele în educație, despre ce KPI vă veți stabili. Vom vorbi despre cum va arăta evaluarea performanței dvs, precum și un plan de carieră și dezvoltare personală ce va cuprinde cursuri de mindfulness, creativitate, comunicare digitală, improvizație și public speaking.
PS: Acesta este un anunț fictiv de angajare, așa cum fictivă este și adresa e e-mail. Cred însă că învățământul românesc ar arăta mai bine dacă astfel de anunțuri ar fi reale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu mi-am dorit niciodata sa fiu primul sau al doi-lea din clasa. Nici nu m-am gandit ca trebuie sa ocup un loc in ierarhie. M-am gandit ca ce fac, fac pentru ca imi foloseste mie. Mi-a placut chimia (toata) cu toate ca la anorganica am avut o profesoara care (mi-a declarat) nu ma suferea si m-a lasat corijent. Prima si ultima corijenta. Mi-a placut in continuare chimia, probabil pentru ca asa sunt eu. Nu puteam sa ma las influentat de o frustrata. Nu cred ca asta s-a constituit intr-o trauma.
Directorul (altfel un domn binecrescut) mi-a confiscat un tricou galben cu Beatles, la care tineam foarte mult, dar care ce-i drept, nu avea nici o treaba cu uniforma. Cand mi l-a dat inapoi mi-a zis: tu-ti dai seama ce s-ar intampla daca te-as lasa cu el ? S-ar umple scoala de tot felul de tinute. Eu cred ca avea dreptate. Uniforme sunt si la colegiile din GB.
Lasand modestia la o parte, cred ca indeplinesc mai toate criteriile de mai sus. Dar.....
Dar cand ajung la termenii aia si la modul matricial in care vreti sa conformati "oamenii frumosi", simt ca cineva incearca sa ma bage intr-o noua uniforma. Una pe care nu o mai pot acoperi cu tricouri cu Beatles.
Se poate preda creativitatea ? Cum sa mindfulnes niste copii ? Cum se zice la KPI pe limba mea si a lor ?