Am învățat în cel mai greu fel că nu suntem veșnici

Foto: Getty Images

Nu suntem veșnici. Chiar dacă de multe ori ne comportăm ca și cum sacul cu zile ar fi fără fund. Suntem fragili fizic și instabili psihic. Frunze suspendate efemer în copacul vieții și destrămate de vântul rece al finalului. Suntem șubrezi, obosiți timpuriu, stresati de grijile cotidiene, rătăciți în goana zilnică după o viață lipsită de griji. Ironic, ne risipim resursele în maratonul ăsta epuizant, iar destinația e poarta raiului cu steagul cu pătrațele fluturat de Sfântul Petre.

Oameni normali, prieteni vechi, origini și istorii comune, suflete unite până la adânci bătrâneți. Sau cel puțin așa ar trebui, “adânci bătrâneți” având un aer confortabil și îndepărtat. Intangibil cumva.

Circumstanțele extraordinare în care ne-am aflat zilele trecute, fără să-și fi încheiat încă efectele, ne-au scos din rutina comodă și plăcut monotonă a vieților noastre. Ne-au desprins din inerții letargice și ne-au aruncat brutal în deznădejde și disperare.

Ne-am pierdut violent un prieten adevărat. Un om cu principii morale zdravene, cu o personalitate puternică și dominantă, cu un ego care cu greu își găsea loc într-un spațiu social comun, premise pentru escaladarea oricărei simple discuții în conflicte frecvente și fervente cu oamenii de lângă el. Nu era un om comod, nici nu și-a propus vreodată asta. Mândru nevoie mare, scrupulos și exigent cu el însuși, extinzând mania și către cei apropiați, rar făcea compromisuri, iar când minunea se întâmpla își spunea autosuficient cu voce tare că este un “zeu generos”.

Știa totul despre orice, părea radical, categoric și uneori extremist în opinii. Era pătimaș, exagera subiectele, bușea masa cu pumnul tocmai pentru a obține efectul dramatic și aprobarea de care avea atâta nevoie. Chiar dacă n-ar fi recunoscut niciodată în nicio conjunctură, tânjea după validarea grupului din care făcea parte. Nu părea să-și dorească sau să aștepte vreo replică. Îi era suficient să vorbească el. Probabil înmagazina un puhoi de vorbe din lipsa temporară de victime. Care apoi curgeau fluviu, și vorbele și victimele, printre paharele de vin și țigările sudate cu pasiunea unui fumator destoinic.

Avea lipici la copiii noștri, domolindu-și tonul și discursul într-un mod pe cât de neașteptat, pe atât de natural. Din zbir neînduplecat și satrap nemilos se topea precum untul într-o tigaie fierbinte. De la dezbateri de foc, indiferent de topic, trecea într-o clipă la povești de adormit mucoși absorbiți de vorbele blajine ale “unchiului Dragoș”. 

Superman, boy scout ul DC Comics, era personajul favorit din benzi desenate. O lume pe care o împărțeam și în care ne aventuram cu pasiunea unor smintiți numai buni de internat la ospiciu. Superman a fost și va fi simbolul speranței și dreptății pentru generații întregi. Idealul spre care tinde umanitatea. Dragoș a crezut toată viața într-o lume mai bună și a luptat cu armele proprii pentru construcția ei. În galaxia Star Wars se identifica cu epicul Darth Vader, probabil cel mai faimos personaj negativ din cultura populară. Cele două personaje încapsulând perfect conflictul intern dintre lumină și partea întunecată din fiecare dintre noi și echilibrul natural pe care natura are tendința să-l aducă.

Mare fan Star Trek, îl considera pe Spock cel mai bun personaj SF din istorie, iar seria originală una dintre cele mai bune povești ecranizate vreodată. “Star Wars pentru adulți” era caracterizarea predilectă.

Cita pasaje întregi din Shogun ul lui James Clavell, fascinat de diferențele culturale dintre o Europă decadentă și Japonia feudală descrise magnific în volumul uriaș ros pe la colțuri pe care-l avea în bibliotecă de peste 40 de ani. Vorbea încântat despre abilitatea incredibilă a omului de a se adapta la orice situatie, indiferent de cât de potrivnică ar părea. Credea că nimic nu e imposibil. Trebuia doar să vrei s-o faci. Precum Anjin-San.

Nu reușea să se decidă dacă Back in Black de la AC DC sau Comfortably Numb a lui Pink Floyd e melodia perfectă. Conservator și tradiționalist prin construcție și pregătire, accepta însă dezvoltarea muzicii actuale. Așteptam cu sufletul la gură o vizită în România a baieților de la Royal Blood. Plăcerea lui vinovată erau surorile de la HAIM. Un pop-rock “furajer”, o evadare de la sobrietatea apretată a unei zile.

Toată viața a “ars” cu o pasiune incredibilă. Indiferent de activitatea în care era implicat. Tind să cred că puținele momente de liniște sufletească, răgazul pe care și-l acorda, erau cele petrecute lângă un ochi de apă cu undița în mână pândind monstrul de la buza stufului. Știa pe de rost discursul lui Marin Moraru și-l considera momentul perfect de comuniune a omului cu natura. Expunerea completă, deplină a iubirii pentru pescuit.

Un profesionist desăvârșit, cerea același lucru și de la colegii de birou și partenerii de business. Apartenența la același grup de afaceri mi-a oferit ocazia de a-l vedea la lucru. Impresionant!

Este imposibil să înghesui viața unui om într-un necrolog. Probabil e și nedrept să faci asta. Complexitatea unui om nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri. Cert e că Dragoșică, diminutivul protector cu care i se adresau părinții și frații mai mari, și-a trăit viața în termenii stabiliți de el. Și-a croit grijuliu și selectiv o rețea de prieteni și cunoștinte care-i hrănea toate pasiunile și îi acoperea toate nevoile imediate sau pe termen lung. Ne provoca pe toți, ne ținea “în vârfurile picioarelor” cu retorica lui liberal pretențioasă, avea marele talent de a te scoate din minți cu viteza unei mașini de Formula 1, o altă pasiune fără leac a prietenului nostru. Îl urai, apoi îți aduceai aminte că furia lui nu ți se adresa personal și îl iubeai din nou. Până la subiectul următor, unde o luai de la capăt cu caruselul de sentimente pe care ți le provoca.

Singura constantă din viața lui a fost Tanti Micșunica, o femeie blândă cu un suflet uriaș, care i-a fost alături invariabil în toate etapele vieții. Și care l-a plâns până la leșin la capătul mormântului. Indiferent de situația în care se afla, l-a iubit și l-a ocrotit, l-a privit întotdeuna ca pe un bebeluș neajutorat. A fost liantul între el și Nenea Victor. Două capete tari, două personalități autoritare, au purtat un razboi al opiniilor ce părea să nu se încheie vreodată.

Dragoș ne-a iubit pe toți, sunt absolut convins de asta, pe fiecare în parte și pe toți la paușal, așa cum a știut el mai bine. Fără mari declarații de dragoste, fără destăinuri majore. Ferească Sfântul să arate slăbiciuni! Vulnerabilitatea i se părea supraevaluată. I-am fost mai frați decât frații naturali. Și-a împărțit viața mai mult cu noi, pe rând și împreună, decât cu cei de același sânge cu el. Dovadă că prietenia poate transcede bariere genetice, fără să deformeze expresia cu sângele și apa.

Lipsa de empatie este expresia tragică a falimentului nostru moral și social. Devenim încet dar sigur niște sociopați incapabili să discearnă autenticitatea clipelor trăite. L-am cunoscut cu toții pe Dragoș nici adormit, nici treaz, și lucid și incoerent din pricina nervilor și a epuizării, și genial și prostănac, și discriminator și tolerant, și adult și copil. Deznodământul poveștii sale e unul tragic. Epilog dureros al unei vieți curmate brutal, nedrept și vremelnic. Natura și-a luat cumva revanșa pentru lipsa de odihnă, pentru pasiunea și pentru graba cu care și-a petrecut fiecare clipă a vieții personale și profesionale. E un moment trist introspectiv și ne obligă, în primul rând pe noi, cei cu care și-a împărțit dragostea și amarul, să ne scormonim adânc în suflete și să ne regăsim umanitatea. Să fim mai atenți cu noi și cu cei de lângă noi. Să nu mai așteptăm următoarea tragedie ca să fim excelenți unul cu altul.

Viața și prietenia noastră, a anturajului de camarazi vechi, reprezintă suma tuturor experiențelor trăite împreună. Ne provoc să le îmbogățim, să participăm activ la viața de grup și în generalitatea ei, să nu ne mulțumim cu a fi simpli observatori. Să încercăm să facem o cât de mica diferență. Așa cum își propunea Cucurigu. Viața oricum o să întoarcă pe dos construcțiile noastre naive.

Să ne bucurăm de moștenirea lăsată de Dragos, să-l jelim, să nu-l uităm niciodată. Chiar dacă, așa cum spunea Andrei, LeCoq al nostru “a tras bilete la lojă”.

And so it ends ... my race is run ... I regret nothing... it was fun!

Good Riddance, my old friend!

We’ll meet again. But not yet! But not yet!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp