Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Prietenul de care n-am avut nevoie niciodată

Cristinel și autorul. Arhivă personală

Foto: Cristinel și autorul. Arhivă personală

Am citit de curând un articol scris de Arthur C. Brooks „The Best Friends Can Do Nothing for You” într-o traducere mai de impact Prietenii cei mai buni sunt cei de care nu ai nevoie, articol publicat în cotidianul „The Atlantic”.

M-a frapat titlul articolului, care de fapt este și concluzia întregii sale dizertații: prietenii cei mai buni sunt cei de care nu ai nevoie. Și nu știu cum, dar aceste cuvinte mi-au adus aminte de un prieten foarte drag din copilărie, Cristian. Toți copiii de la bloc îl porecleau Șeriful, eu eram singurul care îi spuneam Cristinel, și am înțeles-o fără să mi-o spună vreodată că a apreciat aceasta. De altfel și eu eram pentru el Liviuț și nu Neghiniță, așa cum eram eu poreclit. 

Cristinel este acel prieten pentru o viață întregă, care intră și iese din viața ta fără prea mult zgomot, dar cu foarte mult impact.

Nu aș putea determina exact când a început prietenia noastră, parcă a fost așa de când ne-am născut, cu toate că în cartier am început să apărem fiecare cam pe la vârsta de 3 ani, când blocurile și repartițiile au fost gata. Dar cert este că începând din clasa întâi și până într-a opta am fost nedespărțiți.

Locuiam în același bloc în formă de U, el la scara C, eu la scara G. Eu eram fiul unui zidar, el fiul unui cadru militar. Dar pentru noi a contat foarte puțin aceasta. Sincer, în toată gașca noastră de la bloc, și eram o droaie de copii, nu prea se făceau diferențieri de acest gen. Mai mult erau pe cine știe mai bine fotbal, dacă avea o minge Artex de piele, bicicletă.

Cristinel este prietenul de care nu am avut niciodată nevoie, pentru că el a fost tot timpul prezent atunci când a fost nevoie de el. 

Eram la aceeași școală, Cristinel era în clasa C, eu în clasa B. Eram la final de clasa întâi. Situația era clară, mă încadram la premiul doi. Nu vreți să știți câtă suferință pe mama că din mulții copii de la bloc cu pretenții la premiul întâi, eu eram cu premiul doi. După serbarea de sfârșit de an, ne pornim împreună spre casă. Am fi vrut să mergem și noi la cofetăria Tosca din oraș să mâncăm o prăjitură, cum făceau ceilalți copii cu părinții lor, dar din motive de muncă la noi nu reușiseră să ajungă (și nu doar la noi). Așa că înveseliți de perspectiva vacanței mari, în care aveam planuri la fel de mari, zburdam spre casă. Cum ne apropiam de bloc, o văd pe mama care se întorcea de la serviciu, obosită, un pic abătută. Fără a se gândi, Cristinel îmi dă cartea de la premiul întâi „Cred, Liviuț, că ți-e mai de folos acum ție”. Țin minte ca acum, era basmul Prâslea cel voinic și merele de aur. Bucuros fug către mama strigând „Mămică, nu mai fi tristă! Am luat cărțile de la premiul întâi!”. Slabă consolare pentru mama, dar măcar am încercat. Evident mai pe seară, când au venit și ai lui de la serviciu, premiile s-au reîntors la merituoșii stăpâni de drept.

Cu Cristinel am făcut primul și ultimul jurământ de frați de cruce și de sânge. Eram pe la opt, nouă ani. Nu am avut curajul să urmăm ritualul acelor zile, dar ne-am desenat o cruce roșie pe podul palmei, am scuipat sănătos în palmă și ne-am strâns mâinile. Ca simbol ne-am legat un șnur la mâna stângă, dar cum în acea seară se dădea și apă caldă la bloc, acestea ne-au fost smulse de la mână în momentul băii. Crucea din podul palmei a rezistat mai multe zile, căci am ferit-o pe cât s-a putut de spălat. Și cu cât secret ne-o arătam unuia altuia ori de câte ori ne întâlneam pe holurile școlii. Frăția de cruce era lucru sfânt și mare secret! 

În virtutea acestei frății, Cristinel s-a bătut pentru mine, pentru a-mi apăra simpatia pe care o aveam pentru o fată, care chipurile era curtată de altul. Am ieșit cam șifonați din toată situația, căci ei erau mai mulți, dar am dat vina pe ora de sport la care am jucat rugby.

Cu Cristinel am realizat primul cinematograf din cartier. Aveam un aparat rusesc de diapozitive, pe care rulam cele vreo zece povești „de top” ce le avem în patrimoniu: Scufița Roșie, Ursul păcălit de vulpe etc. Sala de cinema, la el acasă, că era la patru camere, era mai vast. Intrarea? 50 de bani. De aici pornind, i-a venit ideea să o cucerească pe vecina de peste drum, difuzându-i seara diapozitive cu povești. Și așa a venit rândul meu să mă bat pentru el, căci concurența era mare. Vai, cât de bine mi-a făcut acel pachet de margarină rece pe buza umflată!

De la Cristinel am avut primul gust al Occidentului: guma de mestecat Spearmint și ochelarii de soare cu lentilele oglindă. Era o zi toridă de vară, el era plecat de ceva vreme la sora lui la Cernavodă. Pentru noi, simpli provinciali moldoveni, Cernavodă era vis. Mai exact era 23 August o mie nouăsute optzeci și ceva. După parada de ziua națională, stăteam câțiva pe bordura trotuarului feriți de căldură de umbra blocului. Și de după colțul blocului apare Cristinel: blugi, teniși albi, tricou auriu, ochelari de soare oglindă și rodea gumă. L-am recunoscut din prima, dar l-am lăsat să-și facă intrarea „Ce face băieții?”. Nici accent de moldovean nu mai avea, chipurile. După „baia de mulțime”, m-a luat deoparte și mi-a întins un mic pachețel. Cadoul lui. „Liviuț, îți mai aduci aminte când mi-ai adus de la Lacul Sărat cinci ciocolate? Acum ți-am adus și eu ceva de la Cernavodă”. Erau o pereche de ochelari de soare cu lentilele oglindă, un pachet de gume de mestecat Spearmint și un tricou cu scris auriu, ceva în turcă. A fost vara noastră. Nimeni nu a mai avut curaj să se bată cu noi. 

Pentru mine Cristinel a fost primul revoluționar din orășelul nostru în 1989. Despre aceasta am scris într-un alt articol pe care îl puteți citi aici.

Tot de la Cristinel am învățat durerea pierderii tatălui drag. Dar nu atunci când a murit tatăl lui. Eram prea mici să înțelegem. Ci atunci când l-am pierdut pe tatăl meu, când aveam 16 ani. De doi ani de zile eram deja cam rupt de gașca de la bloc și de Cristinel. Cu tot premiul doi din clasa întâi, am ajuns pi la școlili șeli mari di la Ieși, cum zice Creangă. Ajungeam destul de rar pe acasă. Momentul pierderii tatălui m-a adus acasă. Veneam de la gară. Cu Cristinel nu prea mai ținusem legătura în ultimii ani. Dar culmea, pe același drum pe care mi-a dat cartea lui de premiu întâi, acum mă aștepta cu lacrimi în ochi. Îl pierdusem pe tata, dar mi-am regăsit prietenul drag.

Acum, după mulți ani, în plină pandemie, îmi scrie Cristinel un mesaj de ziua mea „La mulți ani vechi și drag prieten!”. Un mesaj simplu, dar care pentru mine înglobează toate momentele prieteniei noastre.

Oricine citește aceste rânduri, liniștit poate înlocui numele Cristinel cu numele unui vechi și drag prieten și povestea va ieși la fel. Eu aș avea câteva nume, dar le voi trimite direct lor în privat.

Cristinel este acel vechi și drag prieten de care nu voi avea niciodată nevoie, pentru că el a fost tot timpul prezent atunci când a fost nevoie de el. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ! (exclamare, în bunul sens).

    Cele bune,
    Purice Narcis-Teofil
    • Like 0
  • Splendid! Cu o urma de durere (nu stiu ce alte cuvinte ar spune mai mult). Nici astea...
    • Like 0
  • Emoționant și tulburător. Astfel de articole ne reamintesc că, în ciuda câiniei care ne stăpânește în ultima vreme, am fost odată oameni. Poate totuși am rămas și acum, undeva în adânc, dar am uitat să scoatem asta la suprafață, am uitat cum este. Acest articol ne reamintește de noi înșine cei buni.
    • Like 2
    • @ Dan Cojocaru
      Destul de neinspirat termenul de "câinie", nici nu cred ca exista... Din câteva puncte de vedere, noi, oamenii, suntem încă inferiori prietenilor noștri!
      • Like 1
    • @ Razvan Novac
      Servus!
      -N-avem //caninii// atât;, ....!
      Dezvoltați ,,,,! subiectul.

      Cu, la re-vedere?
      ntp
      • Like 0


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult