Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Am simțit că mi-a fost amputată o parte din inimă în ziua în care am decis să renunț la voluntariat. Experiența mea de 6 ani de voluntariat în asociația Ajungem Mari

Ajutând un copil la teme

Foto - Marko Volkmar/ Panthermedia/ Profimedia

Sunt cel mai mic din trei frați. Când eram copil eram parcă lipit ombilical de fratele meu mijlociu Cristian, purtând o admirație aproape mitică față de fratele meu cel mare Alexandru. Tot ce făceam era cu Cristi, pasiunile lui deveneau ale mele, prieteniile lui la fel. În ziua în care el a plecat la școală în clasa I și eu am rămas la grădiniță m-am simțit complet abandonat, însă eram prea mic să-mi înțeleg sentimentele, așa că un an de zile tot ce am făcut la grădiniță a fost să stau cu capul pe bancă și să visez așteptând să treacă timpul. În mod ciudat atitudinea mea a fost comodă pentru educatori, fiindcă spre deosebire de colegii mei eu eram cuminte, nu deranjam pe nimeni. Așa că am intrat în clasa I fără să știu să fac măcar bastonașe. Au urmat pentru mine 2 ani de zile cumpliți, în care am fost printre ultimii din clasă, mereu dat exemplu de așa nu. Chiar învățătoarea a simțit o dată să îl cheme pe fratele meu mijlociu în fața întregii clase să mă facă de râs pentru că eu nu știam să citesc. Metoda asta crudă de educație cu ‘’public shaming’’ chiar n-o înțeleg. 

Un lucru totuși bun s-a întâmplat în acea perioadă. Părinții mei și-au luat apartament, însă în orașul natal al mamei și au decis să ne mutăm. Fix în ziua în care noi căram lucrurile spre Dacia Papuc încărcată cu speranțele noastre, am fost oprit pe stradă de o voce. Era vocea învățătoarei mele care venise să mă îmbrățișeze pentru ultima dată și să-mi spună cuvintele de care aveam nevoie pentru a începe o nouă viață la doar 9 ani. Mi-a spus atunci că ea știe cine sunt și crede în mine. Crede că pot fi un elev bun. Să merg acolo la Tulcea și să le arăt cine sunt eu de fapt. Pentru mine asta a însemnat totul și după o vară în care și mama m-a prins că nu știu să citesc și mi-a aruncat Prinț și cerșetor de Mark Twain în brațe, în loc să ajut la sucul de roșii, iar tata mi-a explicat regula de trei simplă, performanța mea școlară a luat avânt devenind la scurt timp printre primii din noua clasă, ajungând peste câțiva ani chiar să-mi reprezint școala la olimpiada națională de fizică.

Am ajuns adult cu acest mic bagaj în suflet. La un moment dat, pe când care eram singur la Toulouse trimis de firma de inginerie la care lucram pentru a prelua un proiect din Franța, urmând ulterior să-l dezvoltăm în România, am decis să nu mai găsesc scuze pentru a ignora ce simțeam și să fac ceva pentru alți copii și tineri care au potențial, însă nu au pe nimeni alături să le întindă o mâna astfel încât să poată să-și croiască un viitor mai bun. Așadar, m-am îndreptat către voluntariat și am aplicat online la Ajungem Mari unde sute (în prezent 1600) de voluntari susţin pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor din centrele de plasament şi din mediile defavorizate.

La Ajungem Mari mi-a plăcut încă din start seriozitatea cu care se făceau lucrurile, faptul că am trecut prin niște filtre până a fi declarat eligibil ca voluntar participând și la un training de inițiere alături de fondatoarea asociației Iarina Taban, dar și de psihologi și voluntari mai vechi. Aceștia ne-au pus prin jocuri în diverse situații similare cu cele pe care aveam să le întâlnesc în centrele de plasament fără a îndulci lucrurile doar pentru a ne ademeni, dar păstrând o notă de optimism absolut necesară pentru a fi capabil de a aduce fericire în sufletele acestor copii care au mare nevoie să vadă că viața poate fi nu doar întunecată și tristă, ci și frumoasă și distractivă.

După perioada de traininguri am fost repartizat la un centru cu copii cu dizabilități. Să lucrez cu copii care, pe lângă trauma abandonului și a instituționalizării, mai au de gestionat și faptul că au anumite dizabilități nu a fost chiar ceea ce îmi propusesem eu, însă am decis să fac o primă vizită să văd în ce măsură pot fi de folos. Spre marea mea mirare, copii m-au adoptat instantaneu invitându-mă să le fiu partener de joacă. Aici a fost meritul voluntarilor care lucrau cu ei de ceva vreme. Să-i văd că se bucură în modul cel mai autentic și sincer de faptul că le-a mai venit un voluntar pentru mine a fost cea mai mare lecție în acea perioada: o lecție de a nu-mi mai cenzura bucuria și de a-mi da voie să fiu fericit așa cum o făceau și ei în condiții relativ neprielnice.

Așa că am decis să rămân voluntar la acel centru, iar peste ani am ajuns chiar să coordonez activitatea volunarilor noi care ni s-au alăturat.

Am multe amintiri din această perioadă, însă cea care-mi revine cel mai des este ziua în care unul din copii m-a tras de-o parte și a scos din buzunar o poză cu el, pe la vreo 2-3 ani, într-o cadă plină cu spumă alături de fratele lui mai mare. Tristețea din privirea lui mi-a invadat sufletul și fără să-mi spună vreo vorbă am înțeles instant că fratele lui normal a rămas în familie, iar el a ajuns în centru din cauza handicapului, alături de alți copii rupți și ei de familiile lor. Din păcate, pentru acest băiat nu am putut face mai mult decât să îi fiu un prieten și să petrecem un timp distractiv împreună mergând la muzee, la spectacole sau la cinema. Ultima mea amintire cu el este de anul acesta, când am fost la el la centru alături de un alt voluntar care a adus și o chitară Colegul meu Bogdan a început să cânte manele la chitară cu o dibăcie fantastică, eu am început să aplaud în același ritm, iar băiatul din centru al cărui nume nu-l pot divulga din motive de confidențialitate, ne-a acompaniat cu o imensă bucurie la tamburina primită cadou de crăciun. A fost un moment spontan încărcat de magie de care s-au bucurat atât copiii cât și personalul aflat la lucru în acea zi.

La scurt timp însă acesta a fost mutat într-un alt centru pentru că starea lui s-a înrăutățit de la an la an pe măsură ce a crescut. În schimb, alți copii au reușit să recupereze măcar parțial handicapul cu care s-au născut devenind tineri dornici să ducă o viață normală. Unii, cu sprijinul celor de la DGASPC, au reușit chiar să se angajeze fie ca paznic într-un parc, fie la un supermarket sau la o firmă de curierat.

Pe lângă activitatea la acest centru, pentru că îmi doream foarte mult să dau mai departe pasiunea mea pentru fizică și matematică, am început să fac și meditații cu alți copii de la alte centre. Atât de mult mi-am dorit să-i ajut pe doi băieți să ia Evaluarea Națională că dacă plecam din București într-un weekend, făceam cumva și duminică eram înapoi la ei la apartament în sectorul 3 pentru a face pregătirea la matematică. La final i-am adus la un nivel suficient de bun pentru a se descurca la Evaluarea Națională, însă profesoara de la clasă a decis să nu riște să îi fie stricat procentajul de promovabilitate și nu i-a lăsat să susțină proba, aceștia aflând chiar în ziua examenului când s-au dus la școală. Pentru mine ce a contat e că ei au crezut în ei, că au fost dedicați să învețe și chiar au făcut anumite progrese, deși trebuia mereu să le țin discursuri motivaționale ca în filme pentru a-i determina să ne apucăm de lucru.

Când a venit pandemia, am trecut în online și am avut ocazia astfel să fac pregătire la matematică pentru Bac cu alți tineri aflați în locații mai îndepărtate. Acum doi dintre ei sunt studenți, ultimul chiar e sprijinit cu o bursă oferită de Ajungem Mari. Iar la Brașov unde a ales să urmeze o facultate are chiar un voluntar alături care să-l ajute cu orice probleme poate întâmpina, astfel încât să-i fie mai ușoară adaptarea la viață de student într-un oraș nou.

Când m-am apucat eu de voluntariat în 2017 nu erau bani de burse. Nu erau bani nici pentru ieșiri, așa că noi voluntarii am început să participăm la campanii de fundraising. Prima la care am participat a fost să cânt la karaoke în 2018, iar prietenii mei de pe Facebook au donat pentru copii. Sprijinul lor a însemnat enorm pentru mine fiindcă am reușit atunci să strângem bani pentru a trimite în tabără 2 copii. Anul următor am fost și mai mulți reușind să strângem bani pentru a trimite 4 copii în tabără.

Ulterior am organizat și eu printr-un parteneriat între Ajungem Mari și cei de la DGASPC o tabără la Bran cu copii de la noi de la centru. Rămâne experiența vieții mele, fiindcă am cântat cântece haiducesti alături de alți copii ucraineni în fața unui foc de tabără imens și am organizat jocuri din ghidul de tabără Ajungem Mari la care copiii s-au încurajat reciproc scandându-și numele lor și pe cele ale voluntarilor.

Am strâns fonduri și pentru terapie și pentru consiliere vocațională alergând la semi-maraton alături de prietenii mei, iar anul trecut mi-am donat ziua pentru a-i face cadou o tabletă grafică unui tânăr care m-a uluit efectiv cu talentul său la desen, învățând să deseneze cu degetul pe telefon după ce a urmărit tutoriale online. Pe lângă tableta am reușit să-l înscriem și la un curs de desen, la final primind chiar o ofertă de angajare la o companie de publicitate.

Nu știu dacă acest tânăr va ajunge artist grafic, dar cu siguranță știu că acel suflet al său atât de chinuit este unul de artist și mi-am dorit tare mult să-l fac și pe el să vadă acest lucru.

Fără sprijinul prietenilor care au donat, al familiei care mi-a fost alături și al celor din Ajungem Mari care au fost mereu acolo cu un training sau cu un sfat, nu aș fi reușit să îi cunosc și să îi sprijin pe acești tineri minunați din sistemul de protecție socială, așadar le sunt foarte recunoscător tuturor!

La 6 ani distanță însă am decis cu mare durere în suflet să fac o pauză de la voluntariat pentru a mă dedica familiei și unui nou drum în carieră. Urmează ca eu și soția mea să devenim părinți și de asemenea lucrul acesta se întâmplă într-un moment când sunt din nou student, căci am ales să urmez un program de doctorat la Politehnica din București.

Chiar dacă am simțit că mi-a fost amputată o parte din inimă în ziua în care am decis să renunț la voluntariat, durerea a fost atenuată de faptul că știu că am făcut ceea ce trebuie în acest moment al vieții mele și îmi doresc ca într-o zi când timpul îmi va permite, să revin din nou ca voluntar și să trăiesc încă o dată momente de fericire ca atunci când m-a sunat unul din tinerii cu care lucram să-mi spună că a luat Bac-ul și că va aplica și la o facultate sau când în grupul de copii s-a așternut liniștea fiindcă toată lumea savura micii și pastrama de la târgul de Crăciun, după ce în prealabil ne dădusem în sania lui Moșu cu ochelari VR și în roata panoramică.

Îmi doresc tare mult ca povestea Ajungem Mari să continue și să fie cât mai mulți oameni care să se alăture fie devenind voluntari, fie sprijinind prin donații si sponsorizări. Cred că fiecare din noi poate ajuta dacă o face cu inima deschisă și lasă prejudecățile de-o parte.

Nu trebuie să muți munții din loc pentru a face o diferență, trebuie să fii acolo indiferent dacă e soare, ploaie sau vânt și lucrurile bune se vor întâmpla.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ce pot sa spun, ma bucur ca te-am cunoscut. Si iti doresc ca si copilului tau sa-i insufli spiritul tau.
    • Like 0


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult