Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Mi-ar fi plăcut să fii mama mea. Te comporți foarte frumos cu mine, dar, în același timp, nu îmi dai niciodată bani de țigări”. Povestea voluntarilor Ajungem MARI

Ajungem Mari

Se spune că voluntarii reprezintă iubirea în mișcare. Că sunt schimbarea pe care vor să o vadă în lume. Că primesc și dăruiesc în același timp. Voluntariatul te ajută să crești și să te descoperi, să fii mai fericit și împlinit. Nu poți plăti voluntarii pentru că, pur și simplu munca lor este neprețuită.

Aveam 25 de ani când am fost copleșită de prima mea vizită într-un centru de plasament. M-a tulburat plânsetul continuu al unui copil de 3 ani, despre care am aflat apoi că fusese adus acolo în urmă cu o săptămână. După ce mamă l-a abandonat la naștere, asistentul maternal căruia i-a fost încredințat l-a abandonat și el. Așadar copilul s-a trezit singur, într-un mediu necunoscut, printre alți 40 de copii cu nevoi diverse. Singurul moment de liniște și alinare pentru el era atunci când simțea în preajmă un adult dispus să stea lângă el și doar cu el. Câtă suferința și câtă singurătate cuibărite în sufletul unui copil care nu poate exprimă ce simte! 

Povestea aceasta nu e singură. Sunt mii de copii în centrele de plasament care au suferit abandonul în multiplele sale forme. Sau care au simțit neglijența familiei, abuzul fizic sau sexual. Inclusiv instituționalizarea produce traume. A fi într-un spațiu cu mulți alții și cu atât de puține posibilități de a alege: ce mănânci, unde mergi, unde dormi, cu cine stai în cameră, cu cine îți faci lecțiile, cu ce te îmbraci, care sunt jucăriile tale.

Ce își doresc acești copii cel mai mult? O familie. Dragostea unei familii, un spațiu al lor unde să fie iubiți, ocrotiți. Își doresc să aparțină cuiva căruia să îi pese, cu adevărat, de ei.

E greu să înlocuiești iubirea unei familii. Cu atât mai puțin o poate face o instituție. Sunt ferme, dureroase dar adevarte vorbele pe care mi le-a spus odată o adolescentă care, încălcând regulile și neglijând școala, fugise din centrul de plasament ca să își vadă familia: „Si ce vrei să fac? Să înlocuiesc iubirea pe care mi-o poate da mama mea cu iubirea pe care mi-o dă statul?”.

După acea prima vizită în centrul de plasament am zis că totuși trebuie să facem ceva, că nu se poate ca acești copii să trăiască dezamăgire după dezamăgire. Că trebuie să existe oameni cărora să le pese de ei, să îi accepte așa cum sunt, să îi încurajeze, să îi motiveze, să îi îndrume.  

Așa am creat Ajungem MARI: cu gândul de a avea un program educațional cu proiecte permanente, cu voluntari implicați care își respectă promisiunea de a activa săptămânal și care le rămân aproape copiilor pe termen lung și nu îi părăsesc atunci când se încheie un proiect de finanțare.

Au trecut cinci ani de când primii tineri voluntari cunoșteau copiii jucând badminton în curtea centrelor de plasament și numărau în engleză golurile la fotbal. Cinci ani de când ne-am întâlnit cu provocări de tipul „Dă-mi o țigară să fac exercițiul ăsta la mate” sau de când am aflat de la copii, la ora de biologie, că o celulă e o cameră unde stai închis.

Peste 7000 de voluntari s-au implicat în programul Ajungem Mari până acum. Astăzi 1600 de oameni fantastici sprijină 2.200 de copii din București și 24 de județe. Îi vizitează o data pe săptămână pentru ședințe interactive de pregătire școlară sau ateliere creative și, ocazional, îi scot din centre în excursii și la diverse activități sportive și culturale, cursuri pentru cei talentați și vizite de orientare profesională în locuri de muncă.  

La început am organizat modulele de voluntariat de 3-4 luni, cât semestrele și vacanța de vară, dar apoi am crescut timpul de implicare la 6 luni, pentru a crea posibilitatea consolidării relație între copii și voluntari. Acum facem recrutări o dată pe an și voluntarii rămân în proiect cel puțin 8 luni sau 1 an.

Au fost multe lecții pe care le-am învățat și experiențe care au condus la schimbări în programul nostru pe parcursul anilor. Îmi propun să împărtășesc aici o parte din aceste lecții pentru că se cunosc prea puține lucruri despre sistemul de protecție și cum le putem, fiecare, fi de un real ajutor acestor copii din centrele de plasament.

Nu e ușor să lucrezi cu copii care au trecut prin atât de multe experiențe grele, de aceea admirația mea pentru voluntarii noștri este infinită. Și tocmai pentru că nu e ușor, perseverența și răbdarea lor se antrenează la fiecare întâlnire.

Copiii te testează. Au văzut atât de mulți oameni călcându-le pragul de Crăciun cu cadouri, la aniversări, la voluntariate ocazionale. În cine să mai aibă încredere, să se prezinte și să își deschidă sufletul, măcar cât să le spună ce pasiuni au și ce vor să devină când vor crește? Au obosit. „Ia să vedem, dacă țip sau arunc jucăriile, mai vii? Mai vii sau pleci și tu, abandonezi și tu? Știu că nu îți păsa, nu are cum să îți pese, eu nu sunt demn de iubire, tocmai de asta sunt aici.”

Și aici vine partea în care voluntariatul e o mare responsabilitate. „Ai zis că vii. Unde ai fost?”. Nu ne putem permite să rănim acești copii și să le promitem lucruri greu de îndeplinit. Deja au trecut prin prea multe dezamăgiri. Vorbim mult despre traumă la training-urile pentru voluntari și încercam să ne reamintim la fiecare pas că trauma produce schimbări în comportament pentru care copiii nu au nicio vină. Îi înțelegem când nu au chef, nu au stare, nu reușesc să se concentreze pentru că au alte griji în minte. Încercam să intrăm în lumea lor, să le descoperim și încurajăm preocupările, să îi ajutăm să își exprime emoțiile și să le controleze.

Și așa, cu pași mici, se creează prietenii frumoase: cu vizite constante (nu prea dese, cât să epuizăm energia), cu inimă deschisă să îi acceptăm, ascultăm și înțelegem, spunând și „Nu” atunci când nu putem îndeplini promisiunea sau știm că nu e soluția cea mai bună pentru copil,. Voluntarii devin pentru copii modele în viață, chiar dacă nu toți o recunosc. Iar copiii se simt ocrotiți și acceptați și simt că într-adevăr cuiva îi păsa.

Raport de voluntar: „A., mi-ar fi plăcut să fii mama mea sau mama mea să fie că tine. Tu te comporți foarte frumos cu mine, dar în același timp nu îmi dai niciodată bani de tigări oricât te-aș ruga. Cred că așa ar face o mamă”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult