Ana Maria Popescu: „Am 37 de ani, mă dor toate, e cea mai muncită medalie din carieră, așa că nu-mi pasă de aurul de la gâtul lui Sun Yiwen”

Într-o dimineață, într-un ziar din Italia a apărut o știre care a stârnit un mic scandal. Un italian care deține o cramă în regiunea Bolzano trimisese un avion privat în România ca să își aducă muncitoarele care îi tăiau via de aproape 15 ani. Femeile plecaseră inițial cu microbuzul, așa cum făcuseră de atâtea ori în trecut, dar fuseseră întoarse de la graniță din cauza restricțiilor. Și atunci omul a făcut ceva ce a revoltat o parte din Italia: a trimis un avion privat după ele.

Fac 49 de ani și, oricât aș încerca să mă dau cocoș, mă lovește un fel de emoție ciudată, amestecată cu un zâmbet din ăla de prostălău care știe că de-acum o să-ncep și eu să zic ”pe vremea mea, taică….”.

Capacitatea noastră de a ne adapta și de a trece prin sezoane ne face, de fapt, să ne bucurăm mai mult de viață, pentru că nu există niciun „ecuator” al vieții noastre, așa cum există unul al planetei, și niciodată nu apucăm să fim într-un echilibru perfect, iar timpul nostru personal trece inevitabil prin sezoanele vieții.

Îmi intră în urechi în fiecare zi, din televizor, un număr dărâmător de agramatisme, cuvinte folosite impropriu, pronunții cel puțin bizare în română și în limbi străine, accente aiurea (cómplice), anacoluturi, logicăreli sau pur și simplu tâmpenii.

Îl cheamă Paul, are 37 de ani și a fost instructor de zbor. Acum are împreună cu mama lui această prăvălie la care vin oamenii din cartier la o cafea bună și o poveste. Dacă treceți prin zonă, puteți să-i aduceți o carte.