Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Anatomia unei nefericiri: cum am devenit un om „de succes”

barbat fericit

(Foto Guliver/Getty Images)

Imaginați-vă un tânăr de succes care intră în biroul unui consultant, așteptând să fie evaluat. Vorbim despre un om căruia nu numai că nu îi este străin succesul, ci este și familiarizat cu acesta, un om care se așteaptă la succes mereu.

Să zicem că, deși nu a împlinit de mult 30 de ani, deja a predat la o universitate prestigioasă, a fost ales să reprezinte țara în Parlamentul European la 26 de ani, stabilind și un record cu asta, a construit o publicație de succes și conduce una dintre cele mai prestigioase ONG-uri de ceva vreme. El este convins că viața a fost generoasă cu el și consideră că trebuie să fie mulțumit, deși motivul pentru care a ajuns la acel consultant este ca să fie și mai bun la ce face.

După introducerea uzuală, consultantul îi arată profilul lui psihometric cu comportamentele dominante și îi spune: „sunt convins că știi exact ce vrei de la organizația pe care o conduci și știi exact ce vrei de la cariera ta. Ce nu sunt convins că știi este ce te face pe tine fericit.”

Și imaginați-vă cum, după acele cuvinte, pâmântul îi fuge de sub picioare tânărului și simte că parcă lumea se năruie în jur. Deși consultantul continuă să vorbească, el nu mai percepe cuvintele și simte că ar vrea să alerge undeva departe de sală, de carieră, de viață, de tot.

Toate aceste lucruri se întâmplă pentru că tânărul ar vrea să-l contrazică pe consultant, dar nu-i vine deloc în minte ce îl face cu adevărat fericit. Toate activitățile care l-au bucurat odată par mai fade și singura preocupare reală este asigurarea succesului.

Acum imaginați-vă că acel tânăr se află în fața voastră, să zicem la TedX Obor. Un tânăr exact ca mine.

Nu ar fi trebuit să fie o surpriză ce am auzit, dar a fost o surpriză mare. Un șoc chiar.

Cumva am observat încă de pe vremea facultății că nu mai pot să râd din inimă. Mă uitam la cele mai savuroase comedii, înțelegeam și apreciam poantele, doar că nu mai puteam să mă las purtat de râs. Nu-mi venea pur și simplu.

Sau poate atacurile mele de panică trebuia să-mi dea ceva de bănuit. Au apărut în anul doi al facultății, erau puternice și dese, dar mie îmi era rușine de ele și eram hotărât să le înving. Pentru că eram un om puternic, un om de succes.

Făceam toate lucrurile pe care mi le imaginam în copilărie, am ajuns oarecum cunoscut, oarecum respectat, cu o putere relativă și un statut pe măsură.

Și îmi ziceam de ani de zile că asta trebuie să fie de ajuns. Că trebuie să mă bucur de viață, că n-am voie să fiu nefericit, că am tot ce mi-am dorit, sau că pot să fiu și mai bun și să iau tot ce îmi lipsește.

Poate că știam că nu sunt fericit, dar nu lăsam acest gând la suprafață, pentru că aveam alte lucruri mai importante de făcut. Trebuia să fiu de succes, trebuia să fiu respectat, invidiat chiar.

Însă în acel moment, toate aceste lucruri nu contau. Toți anii în care am învățat, cu mult exercițiu, să fac panica să fie mai discretă, mai silențioasă parcă au dispărut și simțeam că nu mai am echilibru, nu mai am direcție.

Mi-am dat seama că nu mă cunosc și mai mult, mi-am dat seama că, pentru a obține tot acest succes visat, m-am ignorat atât de mult, că habar n-am ce îmi place și ce nu.

În astfel de momente începi să te gândești, iar primul meu gând a fost să găsesc acele momente în care încă știam ce îmi place, ce mă face fericit.

Cel mai la îndemănă a venit copilăria. Atunci parcă făceam doar ce îmi făcea plăcere. Toate celelalte momente erau doar acele momente pe care trebuia să le îndur până când să fac activitățile ce mă bucurau.

Încercați odată să mergeți la un copil și să deveniți speakeri motivaționali, spunându-i: „Fă doar ce te face pe tine fericit”. Vă imaginați reacția. Șansele ca un copil să vă înțeleagă sunt minime, iar replica lor va fi ceva de genul: „Eu mereu fac ce îmi place mie”. Sau „Eu fac doar ce mă face fericit”.

Fericirea mea a început să se reducă odată cu începutul școlii. Acolo am avut nenorocul să fiu primul pe școală în clasa I, iar de acolo primul loc a devenit normalitatea, a devenit așteptarea normală.

Nu mai citeam cărți doar pentru că mă pasionau, ci pentru a lua note pe ele. Nu mai studiam istoria, pasiunea mea de mic, ci matematica și fizica, pentru că erau mai de viitor. Nu mi s-a spus că asta trebuie să fac, dar toate comportamentele, așteptările, indiciile din jurul meu au fost că trebuie să fiu de succes, iar cele mai bune clase aproape că garantează succesul.

De mic iubeam să joc baschet. Oricând aveam 5 minute ieșeam în curtea școlii sau a liceului și jucam cât puteam baschet. Nu puteam să-mi imaginez viața fără acest sport. Când am intrat în echipa de baschet, am început să mă compar cu ceilalți și nu am făcut față, nu pentru că eram mai puțin talentat, ci pentru că îmi era frică de eșec. Deseori simulam că mă dor părți din corp doar ca să pot justifica eșecul, care și venea în acest mindset.

Așa am început să ignor activitățile pe care le iubeam în favoarea celor la care puteam să fiu bun. Am învățat lucruri care nu-mi plăceau, pentru că dădeau bine, am început să mă implic în activități care îmi aduceau succes și nu bucurie și mi-am spus că singurul lucru ce contează în viață este succesul.

Așa m-am trezit eu în acel moment în care un necunoscut îmi zice ceva mult mai intim, mult mai profund despre mine, ca toate conversațiile mele cu mine însumi de câțiva ani.

Așa m-am trezit eu și mi-am dat seama cât sunt de nefericit și cum am sacrificat totul pe altarul succesului.

Și din acel moment am făcut niște schimbări radicale în viață, m-am redescoperit și am devenit acel om echilibrat și mulțumit cu el însuși care vă vorbește azi, nu?

Nu chiar.

Reacția mea a fost una contraintuitivă, dar foarte umană. Am ales să mă afund în nefericire. Am început să-mi zic că nu doar eu sunt nefericit, toți oamenii sunt. Mi-am zis că sunt nefericit pentru că n-am luat din succesul ăla bun, iar răspunsul trebuie să fie găsirea acestui fel de succes. Mi-am zis orice, doar să nu fiu nevoit să mă schimb.

Pentru că oricât de incomode ar fi aceste descoperiri, schimbarea presupune o redefinire fundamentală și totală, iar eu îmi defineam valoarea în totalitate în baza succesului pe care îl aveam într-un anumit moment. În orice. Dacă eram pe locul 1 la orice, monstrul ego-ului era liniștit pentru o vreme.

Și mă gândeam la schimbare zilnic, dar aceasta n-a apărut. Până în momentul în care am ales să accept o provocare și să plec departe de casă, în Coreea, ca să-mi dovedesc succesul încă o dată.

Singura problemă era că în Coreea nu eram cu nimic mai special decât toți ceilalți. Am fost prezentat acolo ca un salvator, însă foarte repede mi-am dat seama că n-am cum să fiu salvatorul propus, că nu înțeleg societatea, țara, mentalitățile, piața, adică tot ce știam, tot ce am învățat eu de-a lungul vieții era aproape irelevant.

Pentru prima dată în viață eu eram acel incompetent, acel om evitat de succes de care m-am temut toată viața. Am devenit paralizat de frica eșecului. Nu am dormit multe nopți la rând și nu voiam să arăt că sunt fragil, că n-am răspunsuri, că sunt impostor.

După multe zile mi-am dat seama că dacă nu fac ceva, intru în depresie și voi paraliza complet, iar acest gând în mod straniu nu m-a blocat, ci m-a eliberat.

M-am dus în fața oamenilor și le-am împărtășit fragilitatea, temerile mele și le-am promis că voi susține ideile lor, singurul lucru pe care mai puteam să îl fac din poziția în care eram. Oamenii însă au reacționat surprinzător, pentru mine. Nu m-au respins, nu au sărit la atac, ci au empatizat și m-au susținut.

Pentru prima dată în viață, făceam ce trebuie să facă un lider, să-și susțină oamenii și pentru prima dată rezultatele și succesul au fost o consecință și nu un scop în sine.

Și abia atunci mi-am dat seama cum pot să mă schimb. Bazându-mă pe alții, acceptând ajutorul celorlalți, fiind sincer, deschis și vulnerabil.

Am venit acasă, mi-am ales un loc de muncă care să mă facă fericit, cu o cultură sănătoasă, am început să merg la terapie și să îmi dezvolt laturi în care nu pot să concurez, ca desenatul, de exemplu.

Sunt un alt om? Un om fericit?

Nu în totalitate. Dar sunt pe drumul cel bun. Am început să mă accept, să mă iubesc chiar și am început să învăț că valoarea mea nu este egală cu succesul meu într-un moment dat.

Și am venit aici ca să vă întreb pe voi: „Voi știți ce vă face fericiți?”.

Dacă da, mă bucur pentru voi și vă invit să fiți deschiși și să vorbiți despre cum ați reușit cu oamenii din jurul vostru.

Dacă nu, nu vă speriați. Nu sunteți singuri. Însă nu puteți să deslușiți toată problema singuri.

Uitați-vă în jur, conectați-vă la oamenii în jur, cereți-le ajutorul. Răspunsul lor vă va surprinde. Și sigur vă va ajuta.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • https://www.crestinortodox.ro/religie/depresia-strigatul-al-sufletului-150519.html
    • Like 0
  • Ma omule, eu zic sa te multumesti cu cei ai reusit sa obtii.
    Si sa vezi cum poti sa-ti satisfaci si gusturile personale, in mediu privat.
    In rest, mergi pe drumul pe care ai apucat, ca altfel poti avea necazuri mai mari.
    Problemele nu sunt pentru cel ce nu a fost niciodata (ceva). Problemele sunt pentru cel ce a fost si nu mai este. (Era vorba de credinta, in citatul original, dar l-am adaptat. Se potriveste.)
    Ti-a placut istoria si nu ai mai facut-o?
    Foarte bine!
    Eu m-am incapatinat sa perseverez in ce mi-a placut si vai de mine. (Ba, la un moment dat, am avut ocazia sa ma intilnesc cu Nicolae Stoicescu, care m-a sfatuit sa las istoria si sa ma apuc de alta meserie, ca istoria nu-ti aduce nici un ban. Nu l-am crezut. Si acum, vai de mine. Nu doar ca nu-ti aduce bani, dar iti aduce si presiuni din partea tuturor neispravitilor.)
    Din pacate, in viata nu le poti avea pe toate. Simultan.
    Poate ca ar fi bine sa se explice asta tinerilor.
    Nimic durabil nu se poate face fara sacrificii.
    Nicaieri nu vei avea si succes, si implinire sufleteasca, si bani, si recunoastere etc. Ceva trebuie sa lipseasca.
    Cei care isi spun ca au totul fie sunt limitati, fie se mint.

    Si daca bagam in ecuatie si viata de familie................

    Stai calm si gandeste corect. Este adevarat ca ai renuntat la unele placeri. Si alte placeri au devenit corvezi. Unde vei reusi fara corvoada? Dar te-ai intrebat daca cel care te intreaba una si alta si iti arata ca nu esti implinit, nu cumva doreste sa-ti vinda ceva ... sau sa te manipuleze?
    Trebuie sa stii si reversul medaliei: dusmanul binelui nu este -neaparat- raul; dusmanul binelui este -intotdeauna- mai binele. Nu cumva cauti ceva mai bun decat ai?
    Intreb si eu.

    In rest, "Sa-ti dea Dumnezeu, mintea cea de pe urma a romanului."
    • Like 0
    • @ Munteanu Mongolul Mircea
      Daca iti place istoria, iti recomand "Pe urmele lui Gingis Han", scrisa de subsemnatul, in urma unei expeditii stiintifice in Mongolia, organizata de UNESCO.(1992)
      Poti da comanda la editura e.Creator. Sau la Ioan Romeo Rosiianu, direct. (Avem idei diferite, dar si le-a afisat dupa ce a publicat cartea.)
      Gasesti numele respective si pe Google si pe Facebook.
      • Like 0
    • @ Munteanu Mongolul Mircea
      folosesc persoana a II-a nu din lipsa de respect, dar intre noi e o gramada de ani. Iti vorbesc ca fiului meu. Sper sa nu te superi.
      • Like 0
  • Sigur ca stiu ce ma face fericit. Mai greu e sa.i conving pe altii ca nu port o masca. Foarte multi sunt convinsi ca trebuie sa ma compatimeasca si sa ma salveze. Sa fiu ca ei, de succes. Problema e ca daca nu ai facut drumul pe care l-ai facut tu, nu crede nimeni ca esti autentic. Ti se pune eticheta cu vulpea si strugurii.
    Pe mine ma face fericit sa fac ce imi place. Am o meserie care imi place si imi da satisfactie. Daca fac aia sunt fericit profesional si nu simt ca obosesc. Nu sunt competitiv. Adica nu ma simt obligat sa il depasesc pe X sau Y. Cinste lor ca pot atat! Eu ma intrec cel mult cu mine. Am pasiuni catre care alerg in timpul liber. Problema e ca si acolo apar competitivii. Cei care transforma hobby-ul in ceva profesional. Eu le refuz challenge-ul, dar ei sunt xonvinsi ca parez pentru a-i surprinde pe picior gresit.
    Si apropos de asta, si desenul poate fi competitiv. In sensul prost ma refer. Unul din hobby.urile mele implica pictura. Am un coleg de "breasla" care imi spune mereu sa-l anunt cand e gata, el considerand ca lucrarile mele sunt neterminate. Dupa parerea mea asta e o raportare la arta ca la lacatuserie, unde surubul este strans cand nu se mai poate invarti. Or o lucrare de arta nu cred ca are un final pe care sa.l accepte toti. Ba chiar pressingul spre un final "regulamentar" poate duce la o supradetaliere care sa duca la kitsch.
    Nu cred ca exista domenii in care sa nu existe competitivitate, dar poti merge in orice domeniu si sa refuzi genul asta de competitie de dragul competitiei. Deci tine de om, nu de domeniu.
    • Like 1
  • Respect / Respekt . Va multumesc pentru munca Dumneavoastra , pentru eforturile depuse in a pastra Terra Vie , mama noastra a tuturor , cat mai vie , cat mai verde . Sunt mandru ca sunt conationalul Dumneavoastra , Domnule Magor Csibi .
    • Like 0
  • Foarte frumos scris, mulţumim pentru sinceritate. Să te schimbi e cea mai înspăimântătoare perspectivă pe care o poate avea cineva, mai ales, după nişte ani. Paradoxal, îţi trebuie curaj ca să recunoşti că ai nevoie de ajutorul celuilalt. Cineva spunea că, atunci când eşti fericit, nu ştii asta. Trebuie să înveţi să prinzi clipa aceea şi s-o repeţi cât mai mult. Numai bine!
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult