Aventura unui manager român transplantat într-o altă cultură: „Până să vin în Coreea eram obișnuit să vorbesc, iar ceilalți să mă asculte, însă aici mă trezeam în cel mai negru coșmar al meu: nu aveam nimic relevant de zis!”

Foto: askakorean.blogspot.com

Am tot auzit de-a lungul vieții și carierei mele de până acum că avem norocul de a trăi într-o societate care pune omul (individul) pe primul loc și în care nimic nu e mai valoros ca o viață umană. De fiecare dată când vorbim de management și vrem să dăm bine vorbim despre sisteme care pun accent și valorizează omul, de sisteme non-ierarhice, și deseori ne place să credem despre noi că suntem niște lideri emancipați care merg dincolo de ego și sunt în stare să se pună în pantofii interlocutorului.

Dar chiar așa o fi?

Înainte să ajung în Coreea de Sud aveam deja în spate câțiva ani de experiență de la universitate, de la Parlamentul României, de la cel European, o experiență de a construi o inițiativă jurnalistică de succes de la 0 și de a conduce o organizație timp de 7 ani.

Tot acest drum nu a fost facil, iar eu pe tot parcursul acestei călătorii am fost foarte departe de modelul unui lider adevărat. Deși succesul nu a lipsit niciodată, de foarte multe ori nici nu percepeam prețul plătit pentru acest succes, decât mult mult mai târziu.

Singura constantă în cariera mea de până acum a fost dorința de a mă îmbunătăți. Am făcut coaching cu un om excepțional, am participat la cursuri și traininguri, am citit cărți și la un moment dat am ajuns să încep să cred despre mine că sunt un om care are puterea și înțelepciunea de a investi în mod real în oameni și de a reuși să perceapă succesul personal prin ei.

Asta până am ajuns în Coreea.

Se pare că deseori în viețile noastre e nevoie de un reset total, de un pas în afara sistemului, ca să reușim să ne vedem cu adevărat și să reușim să descoperim unghiurile moarte din oglinda noastră internă.

Am ajuns cu un super entuziasm într-o țară care în care cultura, limba, gândirea sau interacțiunile sociale de acolo îmi erau total necunoscute și deseori greu de înțeles. Am ajuns, fără să mă aștept, într-un loc în care competențele și atuurile mele de până atunci nu funcționau și nu aveau cum să mă ajute. Am ajuns să mă simt atât de singur, cum nu m-am simțit niciodată, să disper, iar în momentul în care am ajuns la concluzia că eu nu am ce valoare să adaug la echipa de acolo, am descoperit cu adevărat un unghi care mi-a deschis o dimensiune cu totul nouă.

Dar hai să luăm pas cu pas.

Începutul părea să fie ușor. Aveam naivitatea arogantă a tânărului manager sigur pe abilitățile lui, a omului care este atât de sigur pe rezultatele lui din trecut, că nici nu îi trece prin cap că ar putea să nu îi iasă noua aventură.

Echipa locală era într-o derivă ușoară, atingerea obectivelor abia era pe la 50%, iar de la mine se aștepta rezolvarea tuturor problemelor. Să rezolv performanța, să construiesc sisteme, să învăț oamenii despre misiunea și valoarea organizației și să le arăt că fac parte dintr-un efort mult mai mare, dar cu foarte mult sens.

Iar mie îmi plăcea rolul. Până atunci mă hrăneam din provocările aparent imposibile și faptul că aveam atât de multe așteptări mă motiva să încerc să le depășesc pe toate.

Însă odată ce începeam să mă obișnuiesc cu viața de acolo, gradual îmi dădeam seama că încrederea mea nu era doar o naivitate idealistă, dar și o prostie. Cu fiecare zi care trecea îmi dădeam seama că nu înțeleg cum funcționează societatea, cum funcționează mecanismele de bază, că habar n-am cum e piața într-o țară în care Google e un jucător marginal și, mai mult de atât, am probleme de a înțelege gândirea colegilor mei.

Până să vin în Coreea eram obișnuit să vorbesc, iar ceilalți să mă asculte, însă aici mă trezeam în cel mai negru coșmar al meu: nu aveam nimic relevant de zis, și imi dădeam seama că sunt cel mai puțin competent din echipa mea.

Pentru un om care a trăit toată viața lui cu iluzia controlului, acest scenariu era de neimaginat. Nu numai că îmi era greu să mă adaptez, mă simțeam foarte singur pe acolo și începeam să nu mai dorm bine noaptea, dar pentru prima dată în viață am simțit că nu am valoare și că nu adaug nimic la echipa din care fac parte.

Treceau zilele în acest mindset și îmi devenea din ce în ce mai greu să mă duc la birou, pentru că incepusem să mă simt ca un impostor care a ridicat așteptările fără să fie în stare să și facă ceva să se ridice la înălțimea lor și a trebuit să ajung la un punct în care am simțit că nu am nimic de pierdut ca să reușesc să mă mișc de acolo.

În momentul în care nu prea ai nimic de zis, singura variantă de lucru rămâne să începi să asculți. Când nu te pricepi la piață, nu te pricepi la mecanisme sau nu înțelegi societatea, ești cumva într-un punct în care poți să discuți cu ceilalți cu deschiderea pe care ar trebui să le avem în orice dialog, adică total deschis.

Pentru prima dată în viață eram 100% pe mâna oamenilor cu care lucram. Trebuia să mă bazez pe expertiza, pe părerile și pe creativitatea lor, trebuia să îmi dau seama despre obstacolele pe care le au ei în calea lor și tot ce îmi rămânea de făcut era să mă asigur că sunt acolo să-i ajut să treacă peste acele obstacole sau să le țin spatele dacă nu au reușit.

Mă simțeam descoperit, mă simțeam total fără control și la mila altora. Sau, altfel zis, m-am simțit pentru prima dată în viață într-o situație reală de echipă, în care succesul nostru comun depindea atât de contribuția fiecăruia în parte, cât si de funcționarea noastră ca un întreg.

Pentru prima dată, rolul meu ca manager era nu să le zic ce să facă, ci să mă asigur că au toate condițiile pentru ceea ce vor ei să facă. Adică, în loc să încerc să trag echipa după mine, de data asta cumva aveam un rol să încerc să-i împing din spate.

Și, tot pentru prima dată, când spuneam că meritul nu e al meu, ci al unei echipe, chiar așa și simțeam, pentru că nu doar execuția, ci și toată creație era în mâna oamenilor.

Adică am început să fac ce am învățat toată viața mea să fac, ce am crezut că făceam, dar ce nu prea am apucat să testez pe bune în realitate. Mi-am dat seama că a nu controla nimic are efecte nebănuite, nu numai ca rezultate, dar și ca satisfacție personală.

Tot ce s-a întâmplat de acolo a fost de așteptat. De la o performanță de 54% de atingere a obiectivelor, echipa s-a dus in 374% în decursul unui an, iar atmosfera în birou a devenit, cel puțin în echipă, una mult mai prietenoasă și mult mai degajată.

Și mai mult de atât, am început să nu mă mai simt singur, să nu simt toată povara pe umerii mei și am început să am o altă relație cu colegii mei.

Când a venit momentul plecării, pentru prima dată în viața mea, mă luptam cu lacrimile. Și nu pentru că nu am avut până acum colegi la care am ținut foarte mult și cu care aveam o relație bună, ci pentru că îmi plăcea mult atât echipa și indivizii din ea și mă simțeam o parte din ea.

Am vorbit toată viața mea despre importanța echipei, despre importanța oamenilor și chiar am crezut că fac tot ce pot eu să fiu un lider bun, însă am avut nevoie de lecția coreeană ca să-mi dau seama că liderul nu este neapărat cel care arată calea, ci cel care ajută oamenii să-și găsească fiecare câte o nouă cale.

M-am crezut locomotivă, cum ne plac nouă liderii în regiunea noastră, însă mi-am dat seama că foarte probabil am frânat cel puțin la fel de mult echipele mele, pe cât le-am tras după mine.

Iar în momentul în care am înțeles importanța culturii și a lidershipului în organizații, mi-am dat seama de cât de departe am putea să ajungem noi, ca o comunitate, ca țară cu o asemenea abordare.

Și n-am mai putut sta.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp