Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Aventura unui manager român transplantat într-o altă cultură: „Până să vin în Coreea eram obișnuit să vorbesc, iar ceilalți să mă asculte, însă aici mă trezeam în cel mai negru coșmar al meu: nu aveam nimic relevant de zis!”

Korea

Foto: askakorean.blogspot.com

Am tot auzit de-a lungul vieții și carierei mele de până acum că avem norocul de a trăi într-o societate care pune omul (individul) pe primul loc și în care nimic nu e mai valoros ca o viață umană. De fiecare dată când vorbim de management și vrem să dăm bine vorbim despre sisteme care pun accent și valorizează omul, de sisteme non-ierarhice, și deseori ne place să credem despre noi că suntem niște lideri emancipați care merg dincolo de ego și sunt în stare să se pună în pantofii interlocutorului.

Dar chiar așa o fi?

Înainte să ajung în Coreea de Sud aveam deja în spate câțiva ani de experiență de la universitate, de la Parlamentul României, de la cel European, o experiență de a construi o inițiativă jurnalistică de succes de la 0 și de a conduce o organizație timp de 7 ani.

Tot acest drum nu a fost facil, iar eu pe tot parcursul acestei călătorii am fost foarte departe de modelul unui lider adevărat. Deși succesul nu a lipsit niciodată, de foarte multe ori nici nu percepeam prețul plătit pentru acest succes, decât mult mult mai târziu.

Singura constantă în cariera mea de până acum a fost dorința de a mă îmbunătăți. Am făcut coaching cu un om excepțional, am participat la cursuri și traininguri, am citit cărți și la un moment dat am ajuns să încep să cred despre mine că sunt un om care are puterea și înțelepciunea de a investi în mod real în oameni și de a reuși să perceapă succesul personal prin ei.

Asta până am ajuns în Coreea.

Se pare că deseori în viețile noastre e nevoie de un reset total, de un pas în afara sistemului, ca să reușim să ne vedem cu adevărat și să reușim să descoperim unghiurile moarte din oglinda noastră internă.

Am ajuns cu un super entuziasm într-o țară care în care cultura, limba, gândirea sau interacțiunile sociale de acolo îmi erau total necunoscute și deseori greu de înțeles. Am ajuns, fără să mă aștept, într-un loc în care competențele și atuurile mele de până atunci nu funcționau și nu aveau cum să mă ajute. Am ajuns să mă simt atât de singur, cum nu m-am simțit niciodată, să disper, iar în momentul în care am ajuns la concluzia că eu nu am ce valoare să adaug la echipa de acolo, am descoperit cu adevărat un unghi care mi-a deschis o dimensiune cu totul nouă.

Dar hai să luăm pas cu pas.

Începutul părea să fie ușor. Aveam naivitatea arogantă a tânărului manager sigur pe abilitățile lui, a omului care este atât de sigur pe rezultatele lui din trecut, că nici nu îi trece prin cap că ar putea să nu îi iasă noua aventură.

Echipa locală era într-o derivă ușoară, atingerea obectivelor abia era pe la 50%, iar de la mine se aștepta rezolvarea tuturor problemelor. Să rezolv performanța, să construiesc sisteme, să învăț oamenii despre misiunea și valoarea organizației și să le arăt că fac parte dintr-un efort mult mai mare, dar cu foarte mult sens.

Iar mie îmi plăcea rolul. Până atunci mă hrăneam din provocările aparent imposibile și faptul că aveam atât de multe așteptări mă motiva să încerc să le depășesc pe toate.

Însă odată ce începeam să mă obișnuiesc cu viața de acolo, gradual îmi dădeam seama că încrederea mea nu era doar o naivitate idealistă, dar și o prostie. Cu fiecare zi care trecea îmi dădeam seama că nu înțeleg cum funcționează societatea, cum funcționează mecanismele de bază, că habar n-am cum e piața într-o țară în care Google e un jucător marginal și, mai mult de atât, am probleme de a înțelege gândirea colegilor mei.

Până să vin în Coreea eram obișnuit să vorbesc, iar ceilalți să mă asculte, însă aici mă trezeam în cel mai negru coșmar al meu: nu aveam nimic relevant de zis, și imi dădeam seama că sunt cel mai puțin competent din echipa mea.

Pentru un om care a trăit toată viața lui cu iluzia controlului, acest scenariu era de neimaginat. Nu numai că îmi era greu să mă adaptez, mă simțeam foarte singur pe acolo și începeam să nu mai dorm bine noaptea, dar pentru prima dată în viață am simțit că nu am valoare și că nu adaug nimic la echipa din care fac parte.

Treceau zilele în acest mindset și îmi devenea din ce în ce mai greu să mă duc la birou, pentru că incepusem să mă simt ca un impostor care a ridicat așteptările fără să fie în stare să și facă ceva să se ridice la înălțimea lor și a trebuit să ajung la un punct în care am simțit că nu am nimic de pierdut ca să reușesc să mă mișc de acolo.

În momentul în care nu prea ai nimic de zis, singura variantă de lucru rămâne să începi să asculți. Când nu te pricepi la piață, nu te pricepi la mecanisme sau nu înțelegi societatea, ești cumva într-un punct în care poți să discuți cu ceilalți cu deschiderea pe care ar trebui să le avem în orice dialog, adică total deschis.

Pentru prima dată în viață eram 100% pe mâna oamenilor cu care lucram. Trebuia să mă bazez pe expertiza, pe părerile și pe creativitatea lor, trebuia să îmi dau seama despre obstacolele pe care le au ei în calea lor și tot ce îmi rămânea de făcut era să mă asigur că sunt acolo să-i ajut să treacă peste acele obstacole sau să le țin spatele dacă nu au reușit.

Mă simțeam descoperit, mă simțeam total fără control și la mila altora. Sau, altfel zis, m-am simțit pentru prima dată în viață într-o situație reală de echipă, în care succesul nostru comun depindea atât de contribuția fiecăruia în parte, cât si de funcționarea noastră ca un întreg.

Pentru prima dată, rolul meu ca manager era nu să le zic ce să facă, ci să mă asigur că au toate condițiile pentru ceea ce vor ei să facă. Adică, în loc să încerc să trag echipa după mine, de data asta cumva aveam un rol să încerc să-i împing din spate.

Și, tot pentru prima dată, când spuneam că meritul nu e al meu, ci al unei echipe, chiar așa și simțeam, pentru că nu doar execuția, ci și toată creație era în mâna oamenilor.

Adică am început să fac ce am învățat toată viața mea să fac, ce am crezut că făceam, dar ce nu prea am apucat să testez pe bune în realitate. Mi-am dat seama că a nu controla nimic are efecte nebănuite, nu numai ca rezultate, dar și ca satisfacție personală.

Tot ce s-a întâmplat de acolo a fost de așteptat. De la o performanță de 54% de atingere a obiectivelor, echipa s-a dus in 374% în decursul unui an, iar atmosfera în birou a devenit, cel puțin în echipă, una mult mai prietenoasă și mult mai degajată.

Și mai mult de atât, am început să nu mă mai simt singur, să nu simt toată povara pe umerii mei și am început să am o altă relație cu colegii mei.

Când a venit momentul plecării, pentru prima dată în viața mea, mă luptam cu lacrimile. Și nu pentru că nu am avut până acum colegi la care am ținut foarte mult și cu care aveam o relație bună, ci pentru că îmi plăcea mult atât echipa și indivizii din ea și mă simțeam o parte din ea.

Am vorbit toată viața mea despre importanța echipei, despre importanța oamenilor și chiar am crezut că fac tot ce pot eu să fiu un lider bun, însă am avut nevoie de lecția coreeană ca să-mi dau seama că liderul nu este neapărat cel care arată calea, ci cel care ajută oamenii să-și găsească fiecare câte o nouă cale.

M-am crezut locomotivă, cum ne plac nouă liderii în regiunea noastră, însă mi-am dat seama că foarte probabil am frânat cel puțin la fel de mult echipele mele, pe cât le-am tras după mine.

Iar în momentul în care am înțeles importanța culturii și a lidershipului în organizații, mi-am dat seama de cât de departe am putea să ajungem noi, ca o comunitate, ca țară cu o asemenea abordare.

Și n-am mai putut sta.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mi-ar fi plăcut să aflu din articol mai multe chestii concrete, mai exact care sunt diferențele concrete de mentalitate și valori de care s-a lovit autorul.
    De asemenea, nu înțeleg cum nu avea autorul nimic relevant de zis. Ce să-nțeleg, că a realizat în Coreea că era de fapt un teoretician cu prea puțină experiență practică?
    • Like 1
    • @ Tom Dick N'Harry
      Nu. Desi cunosteam foarte bine sistemele pe care le aplicam mai peste tot pe glob, In Korea piata arata altfel. Regulile si reglementarile sunt foarte diferite de Europa, piata online si in general al publicitatii iarasi (de exemplu Google este irelevant, iar cultura societatii are alte reguli de baza. In aceste conditii degeaba stiam multe tactici care ar fi putut sa fie aplicate, insa nici nua nu se aplica pe piata locala.
      • Like 1
  • Inteleg ca in sfârșit managerul care nu are nici o idee ce se intampla in spatele procesului si nu înțelege ca defapt el doar promite chestii care le fac altii, ba mai mult isi asuma reușitele altora, a fost nevoit sa lucreze intr-o echipa mai mare cu care a trebuit aiba contact si a început sa vadă cum merge treaba se simte renăscut. E distractiv sa vezi ce iluzii au unii. Totuși eu as fi vorbit despre creșterea productivității mai in detaliu(asta ar fi fost o informație utila), ca din articolul asta nu reiese care a fost contribuția lui, ci doar ca i-a ascultat pe ceilalți. Mai reiese faptul ca “la noi” nu-i pasa de nimeni si ca toti isi fac treaba prost. Poate ne spune pe unde lucrează si ii putem spune si noi unde se lucrează aici ca in Coreea
    • Like 0
    • @ Ioan Andrei Bindean
      Cel mai important rol al managerului este sa se asigure ca valorifica la maxim potentialul oamenilor cu care lucreaza. Daca recitesti articolul o sa vezi ca multe dintre concluziile tale de mai sus nu origineaza din articol. Insa concluzia este corecta, revelatia a fost ca in momentul in care nu am mai simtit presiunea sa livrez ideile, strategia si tacticile, am putut sa fiu atent sa ma asigur ca colegii mei au suportul real de a-si atinge obiectivele.
      • Like 0
    • @ Ioan Andrei Bindean
      Cel mai important rol al managerului este sa se asigure ca valorifica la maxim potentialul oamenilor cu care lucreaza. Daca recitesti articolul o sa vezi ca multe dintre concluziile tale de mai sus nu origineaza din articol. Insa concluzia este corecta, revelatia a fost ca in momentul in care nu am mai simtit presiunea sa livrez ideile, strategia si tacticile, am putut sa fiu atent sa ma asigur ca colegii mei au suportul real de a-si atinge obiectivele.
      • Like 0
  • Dacă în România nu mai sunt promovați cei care au învățat. Mulți au plecat, unde sunt apreciați și cei care au rămas sunt puțini dintre cei care cunosc o meserie sau au învățat, cei care nu fură,toarnă? Au puține șanse ,ne conduc securisții și comuniștii.
    • Like 0
    • @ Adriana Aspru
      Intr-adevar multi oameni au plecat, dar si avem foarte multi oameni de valoare in jurul nostru. Iar cultura noastra poate fi schimbata.
      • Like 0
    • @ Csibi Magor
      Am doi copii: unul probabil in cea mai numeroasa multinationala iar celalalt asistent profesor in America si in plus pregateste si lotul olimpic de matematica al Americii (care a ocupat locul I). Amandoi imi spun acelasi lucru : conteaza doar pregatirea personala si ceea ce faci tu , menegerul nici nu conteaza , asta in conditiile in care esti foarte bun.
      • Like 0
  • Nu pot să-mi închipui ce le-ați putut face acelor oameni de au ajuns la o asemenea performanță. De la 54% la 374% în decursul unui an.
    • Like 1
    • @ Cornel Cancel
      Cred ca i-a mai mult decit ascultat, i-a auzit, si a inteles ce-i face sa ticaie. What makes them tick, you know. Le-a inteles resorturile interioare si motivatiile, si a impins lucrurile in directia buna. He enabled things to go with the flow, ca asta ar trebui sa fie un manager pentru echipa lui, un enabler, nu un sef/jupin. Usor de zis, greu de facut.
      • Like 0
    • @ Cristina Danasel
      Si totusi 374%??? pe bune dati-mi un exemplu ever in lume in care a avut o cresterere anuala de peste 100%...
      • Like 0
    • @ Mihai Achim
      Echipa mea din 2006-2009. Am inceput cu trei oameni, buni profesionisti in domeniul respectiv, da' cu care in firma aia nimeni din manageriatul romanesc nu stia ce sa faca, si strainii erau departe si veneau rar, iar cind am plecat erau sase, fiecare as pe bucata lui, la care toti partenerii seriosi pe care-i avea firma la ora respectiva stateau la coada sa-i aiba pe proiecte. Se poate, asa cum am spus mai sus.
      S-a mai putut si cu alte ocazii cind am fost cind jucator, cind capitan, cind capitan-jucator, da' aia de care-am zis mai sus a fost cea mai "avintata".
      • Like 1
    • @ Cornel Cancel
      Exact ce am spus si in articol. Adica in loc sa le spun eu ce sa faca, cum faceam pana atunci, i-am lasat pe ei sa vina cu idei, eu la randul meu m-am ocupat sa ma asigur ca au sustinerea, bugetele si spatiu de esec.
      • Like 0
    • @ Mihai Achim
      Poti sa vezi un scurt raport de activitate pe Linkedin. https://www.linkedin.com/in/magor-csibi-7a36562/
      • Like 0
    • @ Csibi Magor
      Ok WWF Romania, eu sutn in alt "film" eu activivez in vanzari. Aici este mult mai greu de atins astfel de procente. Pe acest sector da se poate chiar si mai mult dar din cate stiu nu prea sunt fonduri.
      • Like 0
  • ProBono check icon
    "[...]rolul meu ca manager era nu să le zic ce să facă, ci să mă asigur că au toate condițiile pentru ceea ce vor ei să facă. Adică, în loc să încerc să trag echipa după mine, [...] să încerc să-i împing din spate."

    Momentul în care ai realizat ideea asta a fost transformațional. Dacă ai făcut-o singur, înseamnă că ești un manager foarte bun,
    • Like 0
  • mike mike check icon
    O atitudine tipic europeana, aceea de omniscienta si superioritate. Uneori membrii echipei mai trebuie si ascultati. Si stati ca inca n-ati ajuns in Japonia...
    • Like 3
    • @ mike
      Eu as zice că e mai degrabă o atitudine umană. Da, ai dreptate cu ascultatul. Însă deseori teoria este mai ușoară decât practica.
      • Like 2
    • @ Csibi Magor
      Probabil ascultatul, observatul si o doza infinita de rabdare ! La fel cum closca sta pe oua si asteapta sa iasa puii, probabil comparatia e putin cam aiuristica.
      • Like 1
  • Orice echipă, indiferent de specificul culturii și civilizației, dorește de la șeful ei ca acesta să-i asigure condițiile optime pentru îndeplinirea sarcinilor, nu să-i arate șeful cât de ”competent” este el și cât de incompetenți sunt ei. Noi, fiind la a-5-a generație știutoare de carte și la prima generație de libertate, avem ”înrădăcinată” concepția conform căreia șeful este. sau ar trebui să fie, omniscient și mai ales omnipotent ( inclusiv șefii sunt convinși de acest lucru, indiferent cum au ajuns în poziția de șef ), iar rețeta de succes în carieră o reprezintă abilitatea de a intra în ”grațiile” șefului.
    • Like 3
    • @ Voicu Nicolae
      Mai grav este când noi, cei care avem pretenții să avem alt fel de lideri, ne trezim că nu suntem mai buni de aceia pe care îi blamăm. Într-un final niciodată nu poți zice că ești manager sau coleg bun sau dacă zici asta, probabil atunci e cea mai mare nevoie de o analiză personală profundă.
      • Like 2
  • Raul check icon
    Este vorba de diferenta dintre societatea occidentala (axata pe individ si pe realizarile acestuia) si societatea asiatica (unde individul este doar o rotita in angrenaj si munceste pentru binele comun).
    • Like 2
    • @ Raul
      Da și nu. Ai dreptate, ei sunt mult mai centrați pe comunitate, însă asta nu se simte atât de mult la locul de muncă cât ne-am aștepta. Dar întodeauna e bine să vedem unghiuri și perspective noi, diferite, că doar așa putem crește.
      • Like 1
    • @ Raul
      Cred ca asta cu axatul pe un singur individ e mai degraba valabila pt societatea romaneasca, in care ala care e seful are toate meritele, greselile sunt a alora cei mai de jos.
      • Like 1
    • @ Ovidiu Gura
      Suntem și învățați cu povești despre indivizi excepționali care reușesc pe cont propriu mai noi, mai ales când vine vorba de cultura de business. Mitul omului care reușește singur, împotriva tuturor pune bazele unei culturi axate pe putere/supunere.
      • Like 1
    • @ Csibi Magor
      Un exemplu de astfel de " indivizi excepționali care reușesc pe cont propriu" ? As prefera altceva decat fiul lui Dragnea care a crescut in 3 ani cat alti in 10, de parca vine din basmele lui Petre Ispirescu
      • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult