Anul ăsta, am căutat liniștea, însă am ajuns să fac turism la înghesuială. Povestea unei vacanțe în care am învățat să prețuiesc intervalele

Odată, pe când eram la odihnă în munţi, fiul meu de câţiva anişori s-a îndepărtat de noi şi s-a oprit în tăcere. Când l-am întrebat ce face, mi-a răspuns: „Pst, ascult liniştea!”

Acest episod mi l-am reamintit peste decenii, după ce Clujul şi-a dublat (aproape triplat) populaţia, trotuarele s-au umplut de lume şi carosabilul de şiruri lungi de maşini. Larma oraşului e continuă, scăzând în intensitate doar la îngânarea nopţii cu zorile sau în dimineţile de duminică şi de sărbătoare.

Profesoara de anatomie din şcoala generală ne-a spus – iar eu am ţinut minte până astăzi – că organismul uman se poate obişnui cu o mulţime de lucruri neplăcute, în afara zgomotului şi a durerii.

De o vreme încoace m-am obişnuit să merg mult pe jos şi plăcerea plimbării este alterată de uruitul autobuzelor, zdrăngănitul camioanelor, scrâşnetul frânelor, urletul sirenelor ambulanţelor şi poliţiei, vuietul avioanelor. Rumoarea necontenită a oraşului pătrunde fără milă chiar şi în Parcul Mare şi Grădina Botanică.

La început am încercat să mă concentrez asupra gândurilor mele şi să mă sustrag de la realitatea străzii, dar nu puteam circula făcând abstracţie de aceea ce se petrecea în preajma mea. Treptat, însă, am învăţat să decelez intervalele de linişte (relativă) modulate de semafoarele care dirijează circulaţia, de ambuteiajele aflate la o oarecare distanţă, sau de alte cauze necunoscute (dar benefice pentru mine).

Acestea sunt răstimpuri în care, ciulind urechea, pot auzi ciripitul păsărelelor, foşnetul frunzelor, pocnetul unei castane dezghiocate şi alte sunete naturale, reconfortante. După decenii, am ajuns şi eu să „ascult liniştea” insinuată în împărăţia larmei urbane atotstăpânitoare.

Anul acesta ne-am propus să repetăm concediul de anul trecut şi să ne ducem din nou, la început de septembrie, la Omiš. În acest orăşel, aflat pe ţărmul Dalmaţiei, la vărsarea râului Cetina în Marea Adriatică, stâncile semeţe se oglindesc în limpezimea mării şi ziua e ritmată de dangătul clopotelor care răsună din turlele vechilor biserici de piatră (puteţi afla mai multe din articolul de aici).

Ne-a făcut plăcere să ne îmbăiem la soare pe plaja nisipoasă, să ne scăldăm în apa calmă şi mângâietoare a mării, să ascultăm larma copiilor care sporovăiau în aproape toate limbile europene şi ne-am decis să revedem şi Splitul. Anul trecut am făcut un popas scurt în străvechiul Aspalathos, dominat de Palatul lui Diocleţian, vizitând doar sinagoga multiseculară (am scris şi despre ea, aici).

Îmi doream să hoinăresc din nou pe străduţele întortocheate, să privesc pe îndelete vestigiile palatului imperial construit de Diocleţian după ce a demisionat din poziţia de suveran, o minune a arhitecturii secolului III, care s-a păstrat în ciuda evenimentelor istorice furtunoase care au trecut peste el. Îmi împrospătasem informaţiile despre palat, despre bisericile şi clădirile emblematice ale orăşelului medieval construit între zidurile sale, şi aşteptam cu speranţă să le identific şi să le privesc pe îndelete.

Am trecut prin poarta cetăţii şi am fost confruntaţi cu… viermuiala turiştilor. Practic era imposibil să înaintezi sau – în cel mai bun caz – trebuia să stai la rând ca să poţi merge pe străduţele pavate cu pietrele lustruite de paşii nenumăraţi ai celor care trecuseră pe acolo de-a lungul veacurilor.

Am intrat în înghesuială cu speranţa că la un moment dat, lumea se va rări… Dar nici pomeneală. Tot spaţiul era „cotropit” de turiştii care mergeau la pas, şedeau pe scări, stăteau la coadă în faţa intrării bisericilor, mereu cu braţele ridicate pentru a se „trage în chip” cu telefonul mobil, obturând aproape toate posibilităţile de a vedea şi admira exact locurile pe care venisem să le vizităm.

Totuşi, puteam privi în sus, bucurându-mă de vederea turnurilor semeţe, cornişelor, capitelurilor şi balcoanelor, a ferestrelor în stil veneţian şi, treptat, am învăţat să decelez intervalele aleatoare în care turiştii din faţa mea se mai răreau, totuşi.

Astfel mi se deshideau răspasuri prin care puteam admira câte o poartă cu ornamente sculptate, un blazon cioplit în piatră, un colţ de zidărie antică – piese din puzzle-ul care avea să se închege în tabloul general al amintirii mele despre Split.

Am pipăit cărămizile romane din rămăşiţele unui zid lângă care turiştii nu erau interesaţi să-şi facă selfie-uri şi am studiat rămăşiţele vechiului viaduct care alimenta ţesătoria. Nu am vizitat catedrala Sfântului Domnius şi nici nu am urcat în turnul ei pentru că, oricum, nu am fi putut vedea nimic, fiind ticsite de turişti. Cafenelele, pizzeriile, barurile şi micile restaurante amenajate în fiecare ungher, sub fiecare boltă, erau pline ochi de consumatori. Nu puteai să arunci un ac, darmite să găseşti un loc!

Split: turnul Catedralei Domnius privită printr-o… fereastră de oportunitate.

Am ieşit trecând prin bazarul amenajat la subsol, plin de tarabe – ca de altfel şi incinta şi împrejurimile palatului – unde se vindeau suveniruri de un gust îndoielnic, şi am privit de pe faleză ansamblul maiestuos al Palatului lui Diocleţian. Şi aici am întâlnit cohorte de turişti care se îmbarcau sau soseau cu vapoarele de agrement, acompaniaţi de uruitul trollerelor.

Split: Palatul lui Diocleţian văzut dinspre faleză

Dezamăgiţi de Split, am perseverat totuşi, vizitând un alt orăşel medieval care se anunţa interesant: Trogir. Experienţa a fost identică. Incinta micii cetăţi în care se găsesc – foarte bine păstrate – biserici şi clădiri vechi de secole, mărturiile unui trecut fascinant, era plină ochi de turişti.

Totuşi, graţie abilităţii (deja exersate) de a găsi răspasurile (să le spun „ferestrele de oportunitate”?) am putut să mă delectez cu imaginile fragmentare (dar superbe) oferite de canaturi, cornişe, bolţi, turnuri, contraforţi.

Trogir: Intrarea în Biserica Sf. Laurenţiu (văzută din rândul patru sau cinci)

Apoi, ieşind din incinta (colcăind de turişti), am admirat cetatea în ansamblul ei, de pe podul care leagă Trogirul istoric de insula Ciovo.

Trogir: privire de pe Podul Ciovo

Treptat, nemulţumirea mi s-a ostoit. De fapt, totul e relativ. Şi noi făceam parte din puhoiul de turişti porniţi prin lume, în prima vară eliberată de restricţiile pandemiei. Cu siguranţă şi noi îi enervam, la rându-ne, pe alţii, împiedicându-i să vadă pe îndelete ceea ce ar fi dorit. Şi noi am poposit la o cafenea, ocupând, probabil locul ochit de alţi însetaţi, ba (horribile dictu!) am cumpărat şi câteva suveniruri de la tarabe.

Pozată într-un “răspas” din Rotonda Palatului lui Diocleţian…

Până la urmă, am revăzut Splitul şi am vizitat Trogirul, am aflat câte ceva despre aceste locuri minunate şi am învăţat să profit şi chiar să mă bucur de intervale.

Am tras şi câteva învăţăminte:

1. Obiectivele turistice foarte căutate trebuie vizitate în extrasezon sau la primele ore ale dimineţii.

2. Trebuie să preţuim mai mult răstimpurile şi răspasurile din toate ipostazele vieţii.

(Fotografii: Adrian Ghiţă)

Articol publicat inițial pe baabel.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp