Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Anul minunat în care am făcut meditații la română cu Emil, profesorul înfierat cu mânie proletară în cancelarie

Cancelarie

Foto: Inquam Photos

Emil a fost profesorul meu meditator de limba română. Acțiunea asta se întâmpla în comunism când eram prin clasa opta. Un profesor tânăr desăvârșit, pe vremea aia când toată lumea se lupta să învețe pe de rost comentariile scrise de meditatori. În lumea aia schizofrenică, Emil ne-a învățat, pe mine și pe colegă mea de meditație, Andra, să citim un text, să căutăm, să înțelegem, să interpretăm și, în final, să ne facem propriul comentariu. Eu niciodată n-am învățat pe de rost comentarii, iar la examene m-am dus doar având citite operele pe care urmă să le analizăm. Eu nu știam niciodată cum va fi comentariul meu pentru că îl făceam chiar în sala de examinare. Și am avut note foarte bune, mai ales la partea de literatură. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, subiectul meu e tânărul, pe atunci, profesor Emil. Nu-i spuneam tovarășul profesor, nici măcar pe numele de familie, pe care mărturisesc că nu-l știu, ci pur și simplu Emil. 

Fusese profesor de limba și literatura română la aceeași școală cu maică-mea. Ea a considerat că e cel mai potrivit, iar maică-mea alegea cu mare grijă cărui profesor să-și încredințeze odrasla. Pe el l-a considerat cel mai bun. Era căsătorit cu o colegă, tot profesoară de limba română. Toate bune și frumoase până-ntr-o zi când Emil și soția lui, al cărei nume nu mi-l mai amintesc. anunță oficial că au divorțat. Maică-mea, de modă veche, nu înțelegea cum de nu suferă, nu fac scene melodramatice, continuă să lucreze în aceeași școală ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Între timp fosta soție a lui Emil și-a refăcut viața, adică s-a recăsătorit, dar cei doi continuau să lucreze împreună. Și urmează ultima surpriză din partea lui Emil pentru cei din cancelari: va pleca definitiv în America, avea toate formele aprobate. Ceea ce la vremea respectivă era cu adevărat o mare lovitură. Bineînțeles, s-a convocat o ședința de partid. Tot colectivul profesoral a participat, dezertarea din lagărul fericirii socialiste era considerat un act de o gravitate fără seamăn. În cadrul ședinței, a fost ''înfierat cu mânie proletară''. Un element putred care s-a infiltrat în corpul sănătos al tovarășilor, un trădător, un mincinos care n-a fost sincer să-și mărturisească intențiile în fața colectivului, un nerecunoscător față de partidul nostru, care a făcut atâtea pentru el, o lichea, un parvenit, un îmburghezit, un reacționar.

S-au ridicat rând pe rând profesorii cei mai de seamă și l-au făcut praf și pulbere. De la un timp își începeau fraza cu: ''După cum spunea și tovarășul care a vorbit înaintea mea''. Colegii, prietenii lui, fosta lui iubită și soție, toți l-au răstignit pe Emil pe crucea moralei comuniste. Chiar un bun amic de-a lui a ținut să menționeze că tovarășul Emil are patima băuturii. L-a văzut el într-o cârciumă la Șura Mare. Uită bineînțeles să spună că nu l-a văzut întâmplător pentru că plecaseră împreună la ''una mică'' și că în fond și la urma urmei se îmbătaseră împreună.  

Femeile mai tomnatice s-au răstit la el: ''De-aia te-a lăsat și nevasta, ești un stricat, un bețiv și-un nenorocit'.' Fosta lui soție n-a zis nimic. În final au hotărât ferm că Emil nu mai poate fi membru de partid, trebuie amintit că Emil era membru de partid din facultate, dar nu în urma unor activități revoluționare, ci datorită faptului că era printre cei mai buni studenți la învățătură, lucru ce i-a asigurat și rămânerea în București. I-au reproșat inclusiv asta, că partidul i-a dat o șansă și l-a repartizat în București, când el putea să ajungă foarte ușor în balta Brăilei, iar el răsplătește încrederea partidului trădându-l și fugind în America. Deci i-au luat carnetul de partid într-un cadru ceremonios plin de ''mânie și ură proletară''. 

În comunism nu conta cine ești și cu ce te ocupi, în mod periodic trebuia să practici ''mânia și ura proletară'' în cadru organizat. Luai ceva la țintă, un om, un grup de oameni, o idee abstractă, una concretă, nu contează, trebuia să fi mânios și să urăști. După ce l-au dat afară din partid, l-au dat afară și de la școală. Colegii, prietenii, vecinii, toți îl ocoleau, dacă-l vedeau pe trotuar imediat treceau pe partea cealaltă sau pur și simplu schimbau direcția de mers, nimeni nu-l mai căuta, nu-l mai întrebau nimic, era un element periculos, fiecare avea familie și copii și nu puteau să-și riște propria existență pentru un aventurier. Or, tocmai în perioada asta eu făceam meditații cu el. Mama și profesoara de muzică au hotărât că Emil trebuie să ne învețe pe noi, pe mine și pe fata ei, limba română. Anul acela a fost cu adevărat minunat, veneam din Drumul Taberei până-n Colentina în apartamentul colegei mamei și învățam să înțelegem, să interpretăm și să scriem. Niciodată n-am mai fost cu atâta plăcere la o meditație, cu atâta dorință de a învața. Eram ca un burete care absoarbe tot. 

A trecut anul, am dat examenul la liceu, am intrat, și Emil a plecat în America. Nimeni n-a mai auzit de el. Cu toate că toată lumea spunea că e o formalitate darea lui afară din partid și din serviciu, că ei nu sunt de acord însă n-au ce face, între Emil și colegii lui s-a căscat o prăpastie uriașă. Toți știau că relațiile nu mai pot fi reluate niciodată. Vorbiseră cu patos, își lăsaseră ura să le pună stăpânire pe minte, pe rațiune, îl linșaseră ca pe un câine de pripas. E un personaj episodic într-o carte de-a lui Milan Kundera, o portăreasă cu patru clase, care nu știa să scrie și să citească. Cu toate astea își găsise o distracție plăcută în comunism să-i toarne la partid și la securitate pe șefii ei. În momentul în care a văzut că ea, o simplă portăreasa cu patru clase, e în stare să-i distrugă pe unii mai deștepți ca ea, mai educați, mai puternici, atunci activitatea de delațiune a devenit pentru ea ca un drog. M-am întrebat de multe ori unde sunt toți cei care au plâns în stradă la moartea lui Stalin, în România. Am citit că a fost cel mai mare eveniment civic organizat la noi vreodată, doliul pentru tovarășul Stalin. Au participat peste 7 milioane de români la ceremonia asta funerară. Au plâns moartea tovarășului Stalin, sau poate moartea lor văzând că și un personaj așa de puternic este atins până la urmă de aripa rece a morții. Deci nu pentru Basarabia, nu pentru moartea vreunui lider român, nu pentru pierderea războiului sau la Revolutie, au ieșit românii în cel mai mare număr in strada, ci pentru moartea tovarășului Stalin. Unde sunt oamenii ăia? Unde sunt cei care îi omorau și îi linșau pe evrei, cei care aplaudau omorurile astea, care îndemnau la pogrom? Unde sunt cei care-l aplaudau pe Ceaușescu, cu patos, cu bucurie, cu sinceră satisfacție? Unde sunt turnătorii lui Gheorghe Ursu, cel ucis de Securitate? 

Unde sunt torționarii din închisorile comuniste? Unde sunt cei care l-au linșat moral pe profesorul meu de română, Emil? Am putea crede că au murit, că a trecut vremea și nu mai sunt, alții au fost pur și simplu lichidați. Însă am fi prea încrezători, prea naivi. Ei au supraviețuit asemeni unor paraziți intestinali, s-au transformat după dorința stăpânilor, când a trebuit să înjure comunismul și Rusia sovietică asta au făcut, apoi au aplaudat intrarea Armatei Roșii în București, au înfierat regimul burghezo-moșieresc, iar astăzi sunt mari democrați. M-am întrebat ce anume ii face pe oamenii ăștia să fie atât de maleabili, de lipsiți de coloană vertebrală, de demnitate, de onoare. Într-o vreme am fost și eu turnat, nu la securitate, la șefii firmei la care lucram, nu în comunism, acum în democrație. O colegă alunecoasă și lingușitoare a găsit de cuviință că trebuie să ne toarne pe toți șefilor noștri precum portăreasa lui Milan Kundera. Urma o restructurare și ea se temea că va fi dată afară mai ales că nu avea pregătirea necesară. Am întrebat-o la un moment dat, când lucrurile devenise evidente, de ce face asta. Și mi-a răspuns că ea are familie și copii. Eu n-am crezut-o, asta cu familia și copiii e justificarea supremă, imbatabilă și universală. Eu cred că făcea toate lucrurile astea de plăcere pură, ii făcea o deosebită plăcere să-și toarne șefii ca să vadă cum le face rău. E ca o boală. 

Eu am văzut-o pe colega aia a mea ca o reîncarnare a turnătoarelor lui Gheorghe Ursu, a celor care l-au linșat pe Emil, a celor care au aplaudat la intrarea Armatei Roșii în București și apoi au plâns în stradă pentru moartea tovarășului Stalin, a celor care au omorât evrei și romi în lagărele de exterminare, care au mărșăluit cu detașamentele legiunii. După revoluție a existat un caz absolut special, e vorba de Corneliu Vadim Tudor. O să vedeți că omul ăsta va fi dat uitării, nimeni nu-și va mai aminti de el peste 50 de ani pentru că n-a reprezentat nimic de valoare ca să treacă proba timpului. El însă exersa cu tenacitate ura și mânia proletară în paginile revistei sale România Mare. Linșa mediatic, distrugea personalități, calomnia, mințea, își bătea joc, făcea mișto, bășcălie, umilea, jignea, înjura de-a dreptul. Și cum reacționa poporul la asemenea mârșăvii, nedreptăți, execuții publice? Aplauda, se distra, râdea cu gura până la urechi, se hlizea. Practic Vadim lucra cu ura și mânia proletară cultivate vreme de 50 de ani în comunism. E vorba despre pornirea aia de a-ți lichida interlocutorul, de a-l face una cu pământul, de a-l face să dispară pur și simplu. Îmi aduc aminte de momentul în care Rațiu i-a spus lui Iliescu în dezbatere: ''Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“ Iar românii l-au votat în proporție de 90% pe Iliescu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    RECOMANDARE> Pedagogica, blog dedicat educației

    https://pedagogicamagazin.blogspot.com/
    • Like 0
  • Valentin check icon
    Faptul că autorul scrie pe Republica - și scrie bine - arată și un talent nativ în zona respectivă. Există oameni care înțeleg critica literară după cum există oameni care pot rezolva sute de exerciții de matematică ascultând muzică și relaxându-se. Asta nu înseamnă că toată lumea, încolonată ca Armata Roșie, va înțelege critica literară. 99,9% nu o vor înțelege și vor învăța mecanic.
    Tocmai din această cauză, sistemul capitalist putred - ăla care ne-o ia în frunte la testele PISA = a renunțat la critica literară, înlocuind-o cu exprimare liberă, joc de rol, scriere creativă și alte asemenea cioace pe care noi, educația sovietică, le urâm cu ardoare și le considerăm cioace.
    • Like 0
  • Excepțional text, felicitări, d-le Morar. Știu ce înseamnă turnătoria, am fost.... subiectul ei la fix două luni de la începerea Facultății de Chimie din Iași (1972), locuiam în Complexul Studențesc din Copou, nu aveam nici apă rece, darămite caldă, patru blocuri de studenți ne spălam la o pompă nenorocită, era o coadă înfernală dimineața, se sta cu orele la ea. Normal că la un moment dat mi-am ieșit din fire și am început să înjur în gura mare regimul iar un coleg binevoitor m-a și turnat... Surpriza cea mare a fost că securistul care m-a interogat știa tot despre mine și familia mea, înclusiv că avusesem trei unchi legionari. Mai mult, la Primăria Câineni (sunt originar din Greblești, com. Câineni, jud. Vâlcea) venise o adresă în care se cereau detalii despre familia mea. Norocul meu a fost că primărița de atunci (d-na Anton) era prietenă bună cu maică-mea, iar șeful cadrelor din Stația CFR Sibiu, unde era tatăl meu angajat (un domn Daneș), era din aceeași comună cu noi și au făcut un raport cu totul favorabil mie. Apoi, mi-au sărit în ajutor la Iași Gicu Surpățeanu, originar tot din Câineni - pe atunci asistent la facultatea unde eram student, d-na prof. dr. Camelia Beldie - titulara cursului de termodinamică chimică (pe care-l începeam abia în anul II) și membru supleant al CC al PCR, precum si dl. prof. dr. Ioan Adam Schneider - titularul cursului de cinetică chimcă (pe care-l începeam tot în anul II). În cele din urmă, terminând și prima sesiune cu o medie mare, am fost șantajat la modul că ori acceptam să devin membru al PCR, ori eram exmatriculat din facultate! Am ales, firește, să mă fac membru de partid, dar vă dați seama prin ce am trecut nu atât eu, cât familia mea?! Culmea, când m-am angajat (cu excepția a 2 ani după 1989, am lucrat numai în cercetarea chimică aplicativă, inclusiv în stagiatură prin detașare din producție, încă și în gr. I de muncă - substanțe chimice inflamabile, explozive și cancerigene - deși am un hanmdicap neuromotor congenital - Maladia Little), politrucii erau convinși că sunt... omul lor din moment ce eu am fost făcut membru de partid la 20 de ani, dar s-au înșelat amarnic, le-am făcut viața amară tot timpul, povestesc, iată, câte ceva aici https://drive.google.com/file/d/1S2M36efei9auug0v4PideTjAuZlZDqo0/view
    • Like 0
  • Şi milioane de nord-coreeni au plâns, au jelit şi şi-au rupt părul din cap şi hainele de pe ei la moartea lui Kim Jong-il. Dar câţi au făcut-o din convingere şi câţi din frică? De teamă că dacă nu plâng, vor fi turnaţi, arestaţi, încarceraţi şi, poate, chiar executaţi? Nu toată lumea are stofă de martir.
    • Like 2
  • Excelent comentariul. Adevărat, corect, profund și nu în ultimul rând foarte frumos scris. Felicitări și mulțumesc!
    • Like 0
  • gri check icon
    Chapeu !!!!
    Magistral !!!
    Câtă dreptate aveti , din păcate...
    • Like 0
  • Mulțumesc!
    • Like 0


Îți recomandăm

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult