Anul Umbrelor

Foto: Profimedia Images

Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine 2022 a fost mai complicat decât o problemă de trigonometrie. Sigur, o să-mi spuneți, așa funcționează viața – fix când crezi că te-ai prins care-i schema, intervine o schimbare în scenariu care te lasă perplex, îți controversează creierii și te trezești că trebuie să o iei de la capăt.

Marele Învățător am numit eu acest an în care mulți dintre noi au gonit cuprinși de înfrigurare după ei înșiși, scotocind la rădăcinile propriilor dureri și devenind incapabili să mai găsească drumul spre celălalt. De fapt, drumul spre celălalt și-a pierdut relevanța și poate că tocmai în această pierdere se ascunde cheia transformării prin care trecem. Încă mă întreb ce va rămâne din noi la capătul acestui proces. Comunicarea s-a tranformat în zgomot, iar zgomotul a devenit în cele din urmă o cacofonie generală, lipsită de substanță. Umbrele noastre au străbătut străzile orașelor și au călătorit în lungul și-n latul lumii, cu buzele strânse și ochii fixați în pământ, fără să-și ridice privirile. În definitiv, ce ar putea găsi o umbră în ochii altei umbre?   

Mă întreb de câte ori în viață poți deveni singur. La experiența pe care am acumulat-o până acum, aș zice că însingurarea se instaurează urmând o ciclicitate a vârstelor și vine la pachet cu câte o pierdere - o mare pierdere care îți marchează de obicei copilăria, apoi una care semnează pentru adolescență și tinerețe și încă o pierdere care apare cumva neașteptat, la maturitate, și care îți dă peste cap viața de adult.

În ciuda faptului că de la un punct încolo se creează un oarecare deja-vu, rămân de fiecare dată uimită până la bulversare atunci când mi se întâmplă. E ca atunci când primești un pumn în plex și rămâi brusc fără aer, atât de tare doare. Aș zice că însingurarea sau mai bine zis momentul în care ea se instalează în tine, cu aerul că te va locui cel puțin o eternitate de-aici încolo, coincide cu momentul în care dispare din viața ta un reper uman important pentru tine. Cred că adunăm tot atâtea singurătăți câți oameni relevanți pierdem. De-a lungul timpului, am umplut suficiente rafturi cu astfel de material, cât să am acum propria mea bibliotecă de singurătăți, pe care le răsfoiesc uneori, cu o oarecare cantitate de nostalgie dizolvând-mi-se încet prin vene. În paginile fiecărei însingurări, se ascund lecții importante de viață și adevăruri esențiale despre mine însămi, pe care la început îmi era greu să le parcurg, să le înțeleg și să le accept. Pe unele, încă le procesez. 

Pentru mine, anul acesta a adus cu el o pierdere majoră la nivel uman, dar am câștigat în aceeași măsură la capitolul Adevăr, care e un termen important aș zice în toată ecuația vieții.

Marele Învățător a fost acest an, pentru că lecția nu a fost una de neglijat, dimpotrivă, a fost o lecție care m-a adus înapoi, la mine, în ciuda durerii, a epuizării emoționale, a umilinței, frustrării și furiei resimțite. Pierderea unei prietenii sau a oricărei alte relații născute și consumate la maturitate poate avea proporțiile catastrofice pe care le are același episod, la oricare altă vârstă, însă de data asta vine la pachet cu un extra-shot de luciditate amară și cu o oglindă imensă fixată bine în fața ta. Nu e ușor, dar e transformator pe multe paliere interioare.

Anul acesta a fost un semnal de alarmă pentru mine cu privire la fragilitatea noastră psihică si emoțională, fragilitate accentuată de instabilitatea cu care ne confruntăm la scară largă, de câțiva ani. În aceeași măsură, mi-a arătat cât de subțire este coaja sub care mulți se ascund. Cât gol și câtă lipsă de asumare se pot ascunde în oameni, câtă incapacitate de a se trăi pe sine fără să se proiecteze în cei pe care și-i apropie. Marele Învățător ne-a dat o lecție despre incapacitatea noastră de a iubi și ne-a amintit că Jung avea dreptate când spunea că nimeni nu poate sări peste propria Umbră.

La altă vârstă aș fi numit ipocrizie ceea ce azi știu ca nu este decât o mare, foarte mare disperare care se naște din neputința de a fi noi înșine, despuiați de roluri și de măști, de balasturi emoționale strânse de-a lungul anilor care se așază în straturi groase între ceea ce constituie miezul ființei noastre și felul în care alegem să (ne) trăim. Am simțit măsura narcisismului de care suferim toți, cu mine în frunte. Mi-am petrecut luni întregi întrebându-mă cum e posibil să îl judeci pe cel pe care îl iubești. M-am luptat cu acele părți din mine care s-au simțit judecate, neiubite, trădate, bârfite și nedreptățite - si atunci am pus sub lupă teritoriile avariate din mine și am descoperit că, de cele mai multe ori, durerea e generată de rănile suferite de ego. Însă egoul nu este nici pe departe esența ființei umane. Egoul e acel monstru care iese din tine când te aștepți mai puțin și te face să claxonezi isteric în trafic, să te isterizezi la vânzătoarea care se mișcă prea încet, să ratezi momentul în care poți alege să te retragi și să îl tratezi pe cel de lângă tine cu empatie și înțelegere, în loc să te angajezi într-o luptă la capătul căreia nimeni nu mai are nimic de câștigat. Am înțeles cât de amară e singurătatea atunci când ești incapabil să treci de această piatră de hotar care este propriul tău ego.

Și tot anul acesta am înțeles că există printre noi oameni-coji, a căror existență este înspăimântătoare atunci când se relevă, pentru că atunci devine inevitabilă întrebarea – ce se ascunde sub propria mea coajă? Același gol? Aceeași neputință? Nu cumva sunt și eu, la fel ca mulți, nu cumva suntem ființe cu formă de om, dar fără substanță, un fel de umbre nefericite care își caută identitatea și își proiectează scenariile de viață în cei de lângă ei?

Marele Învățător ne-a arătat că singurul drum spre celălalt, trece întotdeauna prin noi înșine. Ca să ajungi la aproapele tău – fie că îți este prieten(ă), iubit(ă), partener(ă), părinte, fiu sau fiică – trebuie mai întâi să ajungi la tine. Trebuie să ajungi acasă în tine, să scoți toți monștrii de sub pat și toate scheletele din șifonier și să te uiți bine la ei, cu ochii larg deschiși, să faci pace cu ei, să ștergi praful, să faci ordine și, la final, să deschizi ferestrele ca să intre din nou Soarele, lumina, căldura, toată bucuria și dulceața vieții. Abia atunci îi poți primi din nou lângă tine pe cei pe care îi iubești și abia atunci te poți lăsa pradă iubirii. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp