Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Ce știu la 40 și nu știam la 20

Cu excepția copilăriei, când cu litere împleticite îi scriam mamei gânduri pline de iubire, n-am simțit niciodată 8 martie ca pe o reală sărbătoare. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, 8 martie seamănă tot mai mult cu o convenție amuzantă, un automatism dulceag de care trebuie să mă bucur la unison, de parcă aș fi la Revelion.

Știrea ca Google a vizitat 13 țări și a vorbit cu 337 de femei pentru a crea un video despre țelurile lor („their goals”) m-a lăsat mai nedumerită decât eram. N-am înțeles de ce era nevoie de un astfel de exercițiu de inspirație forțată. Dar, ca să nu mă pierd în valul ipocriziilor generalizate despre cât de frumoase, bune, minunate sunt 3,52 de miliarde de femei câte sunt pe glob, am decis să scriu de …9 martie, post-factum.

Și mi-am propus un joc: 20 vs. 40 ...de ani. Ce știu azi și nu știam atunci…

La 40 de ani, știu că nu există mâine. Totul se întâmplă aici și acum. Știu că fiecare dimineață poate fi ultima. La 20 de ani, diminețile erau uneori simple, alteori banale, frumoase, intense. La 20 de ani m-am urcat într-un tren de noapte și am plecat la munte doar pentru că pierdusem un pariu cu un bărbat. Era primăvară și aveam doar hainele de pe mine. Atunci nu știam că, peste 20 de ani, bărbatul cu care eram nu va mai fi pe Pământ. Atunci lucrurile erau simple, tulburătoare, veșnice. Aveam tone de întrebări și convingerea că am tot timpul din lume să găsesc raspunsuri. Mâine, azi, peste un an. Ce conta? Era mult până departe. Iar 40 era o cifra aberantă, dintr-o galaxie îndepărtată, cu oameni mari, ciudați, mult prea serioși și preocupați.

La 20 de ani m-am urcat într-un Mercedes negru pe Bulevardul Magheru, lăsându-mă agățată de un domn grizonant, cu un aer plictisit, inofensiv. O nebunie născută din pură curiozitate, de dragul experienței. Îmi aduc aminte ca ieri: nu mi-a fost frică nicio secundă. Știam cumva că n-o să mi se întâmple nimic rău. În noaptea aceea, ne-am plimbat prin tot orașul și am aflat jumătate din viața și dramele unui bărbat însurat, bogat, trist… de fapt neinteresant. Am avut noroc: am dat peste un domn răbdător și manierat. Azi, totu-mi pare o extravaganță prostească. La 40 de ani știu că sunt experiențe care nu te îmbogățesc cu nimic. Sunt timp ars inutil. Atunci erau căutari. Rătăciri. Încercări. Totul era permis. Justificat.

La 40 de ani știu că, de fapt, căutările n-au vârstă. Doar gustul vieții trăite te face să alegi altfel. Și mai știu că este esențial să fii autentic. Că nu are rost să forțez nimic pentru că experiențele vin întotdeuna la momentul potrivit. M-am născut la Sibiu, am trăit, în afară de România, în trei țări (Suedia, Statele Unite si Anglia), am studiat în diverse școli, am întâlnit sute de feluri de oameni. Pe scurt: am trăit, am iubit, am uitat. Dar anumite experiențe au rămas acolo, ca un cuțit înfipt în gard. M-au îndoit. M-au rupt. M-au copt. Dar m-au adus astăzi unde sunt. Aici. Scriind acest text. La 20 de ani, nu știam că viața nu se joacă niciodată cu tine, ci doar îți dă lecțiile de care ai nevoie. La 20 de ani mă certam cu viața. Azi, o scot la o cafea.

La 20 de ani, credeam că toți cei care sunt în viața mea vor rămâne pentru totdeauna. Moartea era, pe cât de certă ca idee, pe atât de abstractă...

La 40 de ani știu că obsesia adevărului dăunează grav bucuriei. Și mai știu că felul în care spui un adevăr îl poate face revelator sau distrugător. La 20 de ani, iubeam absolutul. Era totul sau nimic. Credeam că, descoperind adevărul, luptând pentru el, voi schimba lumea. Credeam cu fiecare celulă că toți oamenii sunt buni, vii, frumoși …eterni. Timpul nu exista. Totul era posibil. Aveam eternitatea mea.

La 40 de ani știu că viața începe cu adevărat atunci când o trăiești conștient. Că nu trebuie să schimb lumea - e suficient să mă schimb pe mine. Știu că oamenii nu sunt doar buni sau răi, ci un amalgam dulce-amar. Că fiecare poartă propria bătălie cu sine. Că alegem, chiar și atunci când nu știm sau nu facem nimic. Că dezamagirile sunt doar eliberări de tipare, de convingerea falsă că oamenii sunt așa cum îi văd eu. Că uneori lucrurile pot fi al naibii de simple. Sunt cum sunt. Și înțelegând, învăț să accept.

La 40, știu că nu am nimic de dovedit, dar am încă multe de trăit. Am învățat că există un timp pentru toate. Că anumite relații, experiențe, se nasc, ard și mor la timpul lor. Iar cele care au contat cu adevărat rămân cu tine pentru totdeauna. Și mai știu că sunt ceea ce sunt. Cu bune și rele. „Ești o lume,” mi-a spus cineva de curând. La 20 de ani, aș fi răspuns: „Bineînțeles că sunt.” La 40, am zâmbit.

La 20 de ani, credeam că toți cei care sunt în viața mea vor rămâne pentru totdeauna. Moartea era, pe cât de certă ca idee, pe atât de abstractă. La puținele înmormântări la care nimeream, priveam mortul ca pe ceva …ireal. Unde se duc sufletele? Ce-i real și ce-i vis? Există timp cu adevărat? Dacă există destin, eu ce rol (mai) am? Ce trebuie să fac? Pot să-l schimb? De ce moare iubirea? Și Dumnezeu …

La 40 de ani știu că sunt întrebări pe care le porți cu tine toată viața. Și mai știu că pot fi vulnerabilă și puternică în același timp. Că nu sunt perfectă. Că am 100 de defecte. Dar pot să spun asta zâmbind. La 20 de ani nu știam. Astăzi știu să mă amuz la textele și avansurile unor bărbați. La 20, mă enervau sau mă flatau, de la caz la caz. Adevărul este că, nici la 20, bărbații nu-mi păreau toți curajoși, puternici …adevărați. Cei din urmă sunt o specie pe cale de dispariție. Asta tot pe la 40 am înțeles.

Și totuși, unele lucruri au rămas, în esență, la fel. La 40 știu că iubirea adevărată este nemuritoare. La 20, doar credeam. La 40 de ani știu că totul se întâmplă cu un sens. La fel gândeam și la 20, doar că pe atunci nu știam. La 40 de ani, am păstrat în mod miraculous o anumită pudoare…descopăr oamenii încet, treptat. Și la 40 de ani mă revoltă minciuna și fățărnicia. N-am învățat să fiu zen. Am păstrat, însă, credința că, orice ar fi, trebuie să rămân vie, deschisă, smerită în fața universului și a alegerilor pe care mi le oferă viața. Că n-aș renunța niciodată la ultimul dram de nebunie.

Ce am păstrat? Bucuria lucrurilor simple. Pasiunea. Spontaneitatea. Jocul. Umorul. Curiozitatea.

Ce am pierdut? Inocența. Dar i-am păstrat parfumul…

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • olga check icon
    Citind aceste randuri ma regasesc in ele. Intr-adevar viata chiar incepe la 40 de ani. Abia atunci iti dai seama de tot ce este pretios in viata. Pentru mine viata pana la 40 de ani insemna sa-mi fac o cariera si nimic altceva. Nu aveam timp sa construiesc o relatie, familie sa fac copii. Abia la 40 am realizat ca e cazul sa am urmasi, pana la urma pentru cine fac bani pentru ce pierd timpul, oricum nu aveam pe nimeni, ma simteam singura.
    Am hotarat sa traiesc viata pentru mine. Am gasit o peroana minunata care mi-a dat culaore vietii. Ne doream foarte mult sa avem un copil, mi parea ceva de neatins din cauza varstei. Pana la urma am gasit o solutie perfecta, am urmat un tratament care aveam nevoie de donare de mitocondrii de la o persoana mai tanara. In momentul ala ma gandeam ca as fi putut sa fac altfel, daca aveam mintea de acum, dar oricum nu regret, ba chiar este o experienta de viata. Am reusit sa facem un bebelus sanatos si acum suntem mandri de aceasta
    Pot spune ca adevaratul sens al vietii l-am gasit abia la 40 de ani.
    • Like 1
  • Chiar dacă nu am trăit toate experiențele autoarei, m-am recunoscut în rândurile ei. Și chiar dacă am peste 50.
    • Like 0
  • autoarea acestui articol mi-a citit sufletul.Ii multumesc
    • Like 0
  • Dan Dan Dan Dan check icon
    Mi-a placut. I-am dat share. Maine il recitesc. De ce ? Fara intrebari ca la 20 de ani.
    • Like 0
  • ‘Iubirea adevarata este nemuritoare’ . Cum stii asta ? Eu daca iubesc acum , simt ca e adevarat, nu o sa imi treaca niciodata ? Vorbim de iubirea fata de caine/mama/sau alte spirite , respectiv o iubire romantica?,,. don’soara , m-ati bagat in ceata.
    • Like 0
  • Dan Doi check icon
    incepe sa-mi placa republica dupa articole ca al tau. Da' este ceva ce tu cea de acum 20 de ani, stia sau simtea , ce acum nu mai poti vedea sau simti la fel? desi prin definitie nu stim ce e, ar fi interesant daca am putea intui, macar... adevarul nostru de atunci sau lucrurile pe care le vedeam mai clar inainte. exista? Si inca ceva crezi ca inocenta se poate redobandi?
    • Like 0
  • mike mike check icon
    "Știu că fiecare dimineață poate fi ultima." Mda, ultima in care sper sa mai citesc astfel de articole. Vaicareala timpului pierdut. Am 39 fara cateva saptamani si nu ma simt terminat deloc. Va recomand sa plecati cat mai departe, cum ar fi Noua Zeelanda. O sa uitati de toate grijile si durerile.
    • Like 0
    • @ mike
      Dan Doi check icon
      cat anume ai citit din articol pana sa-ti formezi opinia? ... sau frate n-ai inteles nimic
      • Like 2
    • @ Dan Doi
      mike mike check icon
      Foarte "sensibil" articol. Fantastic! Ati auzit ce-ati dorit?
      M-a marcat profund si mi-am pierdut timpul citindu-l. Noroc ca eram in aeroport așteptând sa ma imbarc. Toate tipele de 40 pe care le vedeam aveau copii si familie , asa ca lumea este ok.
      • Like 0
  • Frumos articol!Bucuria lucrurilor simple,curiozitatea,simțului umorului...Exista și la 60+!
    • Like 2
  • daca la 40 aduni 20 vei avea mai multe raspunsuri la intrebari mai putine si as numi-o intelepciunea maturitatii si cred ca urmeaza senectutea ... ce zici?
    • Like 0
  • De multicica vreme n-am mai citit un text care sa ma lase măcar un pic pe gânduri. Îl voi citi si mâine.
    • Like 3


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult
text: Adina Sădeanu / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon