Foto: Roxana Lozneanu
Când ieși din spital pe picioarele tale, aerul de afară are, parcă, un gust de fier și libertate. Te uiți la oamenii de pe stradă și îți vine să-i scuturi de umeri: „Băi, sunteți vii, de ce mergeți așa, ca la înmormântare?” Din instinct, ca să-mi demonstrez că nu mai sunt o fișă medicală într-un dosar de carton, m-am aruncat direct în zgomot. Marți seară, Universitate, concert live.
Trupa Aristopaths, niște băieți care trag de chitarele alea de mai bine de zece ani, n-au ajuns pe stadioane, dar pe scena aceea mică din pub sunau bine și direct, exact cum aveam nevoie. Lumea din jur nu era acolo pentru Instagram. În beznă, ecranele telefoanelor se aprindeau rar, ca niște licurici obosiți. Oamenii chiar dădeau din cap, dansau, cântau. Încercau să prindă ceva ce nu se poate descărca de pe internet.
Lângă mine, un tip cu ochelari își dădea ochii peste cap în timp ce se uita la ecranul telefonului. S-a întors spre mine, râzând: „Dacă programatorii ar construi clădiri cum scriu cod pentru aplicațiile de banking, prima ciocănitoare care ar trece ar distruge civilizația.” Am râs, am dat noroc, și de acolo a pornit totul. Am intrat în vorbă de la chestia asta, apoi de la basistul care performa bine, și am ajuns, inevitabil, la problemele mondiale de zi cu zi: suntem conectați cu tot globul, dar habar n-avem cine locuiește pe palier cu noi.
„Suntem bine”, mi-a zis, bătând cu degetele în pahar pe ritmul muzicii. „Putem să vedem în timp real ce mănâncă un tip din Tokyo, dar trimitem inimioare pe ecrane și nu ne mai atingem mâinile cu lunile. Ne uităm pe social media și nu știm unde dracu’ să ieșim sâmbătă seara ca să nu ne simțim singuri într-o mulțime.”
Îl cheamă Andrei. Andrei Zamfirescu. Abia mai târziu, când mi-a întins o carte de vizită, am aflat că el e cel din spatele aplicației Places. Dar atunci, acolo, nu mi-a vândut un produs. Îmi vorbea despre o obsesie. Mi-a povestit cum stătea nopțile cu prietenii prin oraș, uitându-se la mese învecinate: aceiași oameni singuri, aceeași muzică, aceeași energie, dar despărțiți de un zid invizibil.
„Am vrut să fac o aplicație care să te dea afară din casă”, mi-a spus, și a râs cu un soi de ciudă. „Nu una care să te țină cu ochii în ecran. Ceva absurd pentru vremurile noastre: o tehnologie care nu vrea să devină viața ta, ci doar ușa prin care ieși din ea. Intri, vezi unde se strânge lumea pentru un film, un concert sau o lansare de carte, ajungi acolo și închizi dracului telefonul. Conexiunea nu se face în coduri, se face pentru că respiri același aer în aceeași cameră.”
În timp ce vorbea, basul ne vibra în stomac. Și m-am gândit că are dreptate, dar că e o misiune aproape sinucigașă. Tehnologia ne-a oferit simulări atât de bune de prietenie și atenție, încât am uitat cum miroase realitatea.
„Oamenii nu mai vor să fie conectați”, a adăugat el, privind spre mișcarea din fața scenei. „Sunt doar îngrozitor de ocupați să pară conectați.”
Când am plecat, spre dimineață, era frig și picura mărunt. Mi-a rămas în minte întrebarea lui, care nu era despre aplicații, ci despre noi: dacă mâine s-ar opri curentul și s-ar stinge toate ecranele, câți oameni din viața noastră ar mai rămâne, de fapt, reali?
Nu știu dacă Places o să salveze lumea de la singurătate. Nicio aplicație nu poate face asta. Dar faptul că cineva s-a gândit să folosească tehnologia ca pe un șut în fund care să ne trimită înapoi în stradă, printre oameni, mi s-a părut un pariu care merită pus. Până la urmă, e vorba doar despre cum alegem să fim prezenți unii pentru alții, în locurile în care deja ne aflăm.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.