sursa foto: Profimedia
Donald Trump pare că reușește să transforme fiecare moment de vulnerabilitate strategică a Statelor Unite într-un spectacol triumfal personal. Vizita sa la Beijing a fost prezentată ca o demonstrație de forță, ca o relansare a leadershipului american și ca dovada faptului că numai el poate „gestiona” relația cu Xi Jinping.
În realitate, a fost exact opusul. Domnul Trump se pricepe la marketing şi, din păcate, cam aici se termină calităţile sale.
Istoricul Peter Frankopan observă foarte bine, într-o analiză dedicată întâlnirii Trump–Xi, că a avut loc o „capodoperă” de umilire diplomatică, atent regizată de Beijing. China i-a oferit lui Trump ceea ce îi place cel mai mult: ceremonie, fast, atenție mediatică și iluzia grandorii. În schimb, Xi Jinping a obținut exact ceea ce urmărea: validarea simbolică a ascensiunii Chinei ca putere egală sau chiar superioară Statelor Unite.
Trump nu a apărut ca liderul lumii occidentale, ci ca un personaj absorbit într-o coregrafie organizată magistral de Partidul Comunist Chinez. Beijingul a controlat decorul, mesajul, ritmul și simbolistica întâlnirii. Iar președintele american a intrat în acest scenariu cu entuziasmul unui antreprenor imobiliar, care habar nu are de eticheta diplomatică, cultura asiatică şi, mai ales, lipsit de capacitatea de a-şi asculta consilierii.
De fapt, exact aici este vulnerabilitatea fundamentală a trumpismului geopolitic: confundă scenografiile, atât de plăcute odinioară şi lui Nicolae Ceauşescu, cu puterea reală.
Atât Netanyahu, cât şi Xi Jinping înțeleg foarte bine psihologia lui Trump. Știu că acesta reacționează la spectacol, la validare personală și la iluzia relației privilegiate dintre „liderii puternici”. De fapt, comportamentul lui Trump este unul pueril, dovadă fiind plimbarea din complexul Zhongnanhai, când a vrut să ştie dacă au mai fost plimbaţi şi alţi lideri străini pe acolo. Iar confirmarea că puţini au mai avut acel privilegiu, printre care şi dictatorul Putin, se pare că l-a măgulit.
Trump privește relațiile internaționale ca pe nişte tranzacții personale între lideri de factură medievală. Nu există principii stabile, angajamente oneste sau alianțe sacrosante. Există doar raporturi de forță și posibilitatea unui „deal”. În această logică, Taiwanul riscă să devină o simplă piesă de schimb într-o negociere mai amplă cu Beijingul privind comerțul, tehnologia sau stabilitatea economică globală.
Iar statele asiatice încep să observe asta cu panică reală. Pentru că, dincolo de toate formulele diplomatice prudente, vizita la Beijing a transmis un mesaj extrem de periculos în Asia: securitatea Taiwanului ar putea deveni negociabilă, într-un mare târg geopolitic sino-american. Dacă partea chineză nu ar fi sugerat că este dispusă să acorde oligarhilor, care au trecut oceanul alături de Trump, mari oportunităţi economice, ar fi cu adevărat inexplicabile şi de o prostie incomensurabilă lamentările acestuia, cu privire la distanţa la care se află insula de Statele Unite, pentru a putea fi apărată eficient. Ca şi degetul ridicat metaforic înspre conducerea taiwaneză, asemănătoare poziţionării faţă de preşedintele Zelensky.
Pentru Japonia, Coreea de Sud, Filipine sau Australia, problema nu mai este doar China. Angajamentele strategice nu mai depind de instituții și principii, ci de dispoziția unui singur om, fascinat de dictatori, breaking news şi propria „capacitate” de a încheia tranzacții istorice.
De fapt, Trump pare să fi luat Statele Unite pe persoană fizică.
Vizita la Beijing nu a arătat ca o deplasare clasică a liderului unei superputeri occidentale. A semănat mai degrabă cu o caravană corporatistă, cu escortă militară. În jurul lui Trump, s-au aflat miliardari, CEO și oligarhi interesați de contracte, acces pe piața chineză și repoziționări comerciale. Tim Cook, Elon Musk, Larry Fink, Jensen Huang și alții nu erau acolo pentru democrație liberală sau echilibru strategic în Indo-Pacific. Erau acolo pentru business.
Diplomația americană devine astfel un fel de reprezentant de vânzari geopolitic, pentru elite economice conectate la cercul prezidențial.
Bineînţeles, avem și comentatori care încearcă să transforme acest spectacol neronian într-o mare demonstrație de realism strategic. Adrian Severin a publicat recent pe Facebook una dintre acele interpretări în care fiecare concesie făcută de Trump devine, aproape mistic, o mutare „genială” împotriva „globalismului”. Dacă mâine Beijingul ar primi la schimb Taiwanul, pentru nişte pământuri rare şi contracte către plutocraţii americani, probabil ni s-ar explica doct că asistăm la o „reconfigurare necesară a ordinii multipolare”.
De fapt, analiştii din aceleaşi cercuri ne explicau cu mare elocinţă, acum câteva luni, că Trump îi pusese covorul roşu lui Putin în Alaska pentru a-l smulge din îmbrăţişarea Beijingului, adevăratul „adversar” al Washingtonului. Pe care numai „măreţul lider” îl va putea înfrânge, dar cu care acum se îmbrăţişează tandru.
Numai că propaganda nu poate ascunde evidența.
China nu este intimidată de Trump. De fapt, cum ar fi putut să fie, când însuşi Trump, venit acolo ca lider al (încă) unicei superputeri, a afirmat că a recâştigat respectul peste tot în lume, de parcă cea mai mare putere a lumii ar mai avea nevoie de vreo validare. Cred că un asemenea comportament este mină de aur pentru psihiatri.
Din păcate, această inadecvare a lui Trump în politica internaţională; admiraţia sa faţă de dictatori; capacitatea de a-şi abandona orice aliat pentru o afacere bună şi un profit important nu mai pot fi astăzi înghiţite de Europa democrată.
Kaja Kallas, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, a spus explicit că administrația Trump nu mai privește Uniunea Europeană ca pe un partener strategic indispensabil, ci ca pe un competitor și chiar ca pe un obstacol politic. Inclusiv cancelarul Merz a abandonat diplomaţia tipic germană şi a criticat zilele trecute ceea ce a devenit America.
Trumpismul este profund incompatibil cu democraţia europeană.
Uniunea Europeană funcționează prin reguli, instituții și limitarea arbitrarului. De fapt, întregul Occident de până acum puţină vreme funcţiona aşa. Europa repudiază abuzatorii. Iar Trump preferă relațiile bilaterale brute, liderii providențiali și tranzacțiile directe între „bărbaţi adevăraţi”. O Europă unită îi limitează libertatea de manevră, este un simbol al libertăţii care irită orice dictator, mai ales pe cei în devenire. O Europă fragmentată îi oferă loc pentru abuzuri și dependențe individuale.
Nu este întâmplător că aproape toate forțele politice europene care visează la demolarea Uniunii Europene gravitează ideologic în jurul trumpismului. Pentru acest ecosistem politic, Bruxellesul reprezintă exact ceea ce trebuie distrus: constrângerea instituțională a liderului mesianic. Iar Adrian Severin este doar unul dintre micii corupţi, pe care Uniunea i-a pedepsit la un moment dat pentru lăcomia sa, şi care acum speră că, prin Trump, îşi va lua revanşa. Un cerc de indivizi mici, frustraţi şi penibili, dar extrem de hulpavi.
Din păcate, tocmai aici apare marea ironie istorică: America care a construit ordinea occidentală după 1945 îşi dinamitează, parcă intenţionat, puterea. De fapt, administraţia americană actuală pare că a luat rolul KGB-ului din vremea când Putin era un neînsemnat agent secret la Berlin, iar tânărul Trump era sedus de primirea făcută de tovarăşii de la Kremlin, în 1987.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La noi încă se zbate să razbeasca și a ajuns să crească, ca în basme, cu ajutorul prostimii majoritare, cu ajutorul "celui mai ..... hoț partid din țară" și deloc negljjabilul ajutor din partea președintelui Nicușor, un matematician habauc, capturat și șantajat de forțele malefice "suveraniste".
Cat va putea rezista leagănul civilizației Europa nu știm.