Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Apoi au venit după mine

Muzeul Holocaustului scrisoare

N-o să uit niciodată starea pe care am avut-o la ieșirea din Muzeul Holocaustului din Washington D.C. Era prin februarie și afară era încă frig, dar eu nu mai simțeam nimic. Doar că tot corpul îmi era greu ca plumbul și tâmplele îmi zvâcneau într-un fel de tropot al sângelui care se revolta. Experiența Holocaustului mă lovise ca un pumn în față, deși nimic nu prevestea asta când mi-am cumpărat biletul cu zâmbetul pe buze, așteptându-mă să găsesc acolo câteva citate și câteva documente din acele timpuri.

Numai că muzeul acela e o experiență în sine, pentru că, printre altele, spune povestea lui Daniel. Una dintre milioanele de povești ale familiilor de evrei în timpul Holocaustului, dar din perspectiva unui băiețel, care trece totul prin filtrul sensibilității lui, expuse într-o serie de scrisori. Și te plimbă din casa lui părintească până pe șinele trenului care-l duce spre tortură, te face părtaș la felul în care își împachetează cele două hăinuțe cusute cu steaua galbenă pe piept, iar apoi îl auzi plângând în lagărul de concentrare. 

N-o să intru prea mult în detalii, pentru că experiența asta trebuie trăită de fiecare fără a anticipa ce are să urmeze, dar știu că, la plecare, pe un perete al muzeului am văzut scrise cuvintele memorabile ale pastorului luteran Marin Niemoller, deținut în mai multe lagăre de concentrare, pentru că s-a opus regimului Hitler. Le știți și voi, pentru că au fost evocate des în ultima vreme.

Întâi au venit după socialiști și n-am luat atitudine, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după evrei și n-am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine… și nu mai era nimeni care să ia atitudine”.

Atunci când am vizitat eu Muzeul Holocaustului erau alte timpuri. Deși, de fapt, n-au trecut decât cinci ani. Dar vedeți cum se schimbă viața noastră în numai cinci ani? Că lucrurile care acum ni se par aproape normale atunci n-aveau, practic, vreun sens sau vreo aplicabilitate. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că peste cinci ani eu o să-mi petrec timpul citind despre ascensiunea regimul hitlerist, ca să înțeleg ce se întâmplă cu România, aș fi râs în hohote. Pentru că mi-ar fi părut o glumă proastă. 

Și chiar și așa, în condițiile în care nu anticipam absolut nimic din ce avea să urmeze, urletele din lagărul de concentrare mi-au făcut gândurile fâșii. Iar frica lui Daniel, pe care o citeam printre rândurile scrisorilor lui, m-a urmărit ore bune după aceea. 

Și atunci nu mă interesa în mod special istoria Holocaustului. Știam minimul necesar despre asta, dar nu aveam o preocupare în a înțelege mai bine ce s-a întâmplat în perioada aceea.

Acum, văzând în jur tot ce se întâmplă, încep să văd lucrurile mult mai clar. Avem memorie scurtă. Iar uneori nici nu avem ce uita, căci nu învățăm nimic. Dar nici măcar despre asta nu e vorba. E o chestiune mult mai adâncă decât memoria. Ține de natura umană, așa cum e ea, cu luminile și umbrele ei. Iar uneori, durerea umană se convertește în ură. Iar ura întunecă privirea, astupă urechile, paralizează membrele.

Ura îl face pe om irelevant. Iar suferința lui devine zgomot de fundal. Să fim atenți în aceste zile și în anii care vor urma! Să fim atenți la noi înșine, în primul rând. Să găsim în toată ura pe care o simțim partea ei de rădăcină și s-o scoatem cu grijă! S-o examinăm atent. Și să vedem cât din sufletul nostru am smuls o dată cu ea. Iar la lumină, lucrurile se văd mai clar. Atunci ura începe să devină tot mai mică, până se transformă în pâlpâitul unei candele, care se va stinge la un moment dat, când toată ceara se va evapora. Iar dacă e să hrănim ceva în noi, haideți să nu fie ura! Căci ura l-a ucis pe Daniel, care e, de fapt, vocea unică a sute de copii care au traversat perioada aceea și i-au simțit tot întunericul dureros.

În ziua aceea am plecat din Muzeul Holocaustului, cu picioarele grele ca plumbul și cu urechile încă pline de plânsul lui Daniel în lagărul de concentrare. Când, în sfârșit, m-am putut liniști, un gând nou mi-a lovit tâmplele: “Apoi au venit după mine… ”

L-am alungat. Părea că vine de departe și nu mai are niciun rost acum. Era doar un gând care mă ajunsese suficient de târziu ca să nu mai conteze. Cine știa că peste cinci ani mă va căuta din nou? Și de data asta avea să însemne mult mai mult decât o amintire dintr-o zi friguroasă în Washington?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De ce nu este și un muzeu al holocaustului comunist, de pe întreaga planetă, din secolul trecut cu "lastari" puternic înrădăcinati și în prezent, cine știe până când? De ce negam, ascundem o realitate prezentă care a făcut, mai face și va mai face inmiit mai multe victime ?
    • Like 0
  • unii își astupă urechile, din dragoste pentru ipocrizie.
    • Like 0


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult