Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Apoi au venit după mine

Muzeul Holocaustului scrisoare

N-o să uit niciodată starea pe care am avut-o la ieșirea din Muzeul Holocaustului din Washington D.C. Era prin februarie și afară era încă frig, dar eu nu mai simțeam nimic. Doar că tot corpul îmi era greu ca plumbul și tâmplele îmi zvâcneau într-un fel de tropot al sângelui care se revolta. Experiența Holocaustului mă lovise ca un pumn în față, deși nimic nu prevestea asta când mi-am cumpărat biletul cu zâmbetul pe buze, așteptându-mă să găsesc acolo câteva citate și câteva documente din acele timpuri.

Numai că muzeul acela e o experiență în sine, pentru că, printre altele, spune povestea lui Daniel. Una dintre milioanele de povești ale familiilor de evrei în timpul Holocaustului, dar din perspectiva unui băiețel, care trece totul prin filtrul sensibilității lui, expuse într-o serie de scrisori. Și te plimbă din casa lui părintească până pe șinele trenului care-l duce spre tortură, te face părtaș la felul în care își împachetează cele două hăinuțe cusute cu steaua galbenă pe piept, iar apoi îl auzi plângând în lagărul de concentrare. 

N-o să intru prea mult în detalii, pentru că experiența asta trebuie trăită de fiecare fără a anticipa ce are să urmeze, dar știu că, la plecare, pe un perete al muzeului am văzut scrise cuvintele memorabile ale pastorului luteran Marin Niemoller, deținut în mai multe lagăre de concentrare, pentru că s-a opus regimului Hitler. Le știți și voi, pentru că au fost evocate des în ultima vreme.

Întâi au venit după socialiști și n-am luat atitudine, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după evrei și n-am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine… și nu mai era nimeni care să ia atitudine”.

Atunci când am vizitat eu Muzeul Holocaustului erau alte timpuri. Deși, de fapt, n-au trecut decât cinci ani. Dar vedeți cum se schimbă viața noastră în numai cinci ani? Că lucrurile care acum ni se par aproape normale atunci n-aveau, practic, vreun sens sau vreo aplicabilitate. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că peste cinci ani eu o să-mi petrec timpul citind despre ascensiunea regimul hitlerist, ca să înțeleg ce se întâmplă cu România, aș fi râs în hohote. Pentru că mi-ar fi părut o glumă proastă. 

Și chiar și așa, în condițiile în care nu anticipam absolut nimic din ce avea să urmeze, urletele din lagărul de concentrare mi-au făcut gândurile fâșii. Iar frica lui Daniel, pe care o citeam printre rândurile scrisorilor lui, m-a urmărit ore bune după aceea. 

Și atunci nu mă interesa în mod special istoria Holocaustului. Știam minimul necesar despre asta, dar nu aveam o preocupare în a înțelege mai bine ce s-a întâmplat în perioada aceea.

Acum, văzând în jur tot ce se întâmplă, încep să văd lucrurile mult mai clar. Avem memorie scurtă. Iar uneori nici nu avem ce uita, căci nu învățăm nimic. Dar nici măcar despre asta nu e vorba. E o chestiune mult mai adâncă decât memoria. Ține de natura umană, așa cum e ea, cu luminile și umbrele ei. Iar uneori, durerea umană se convertește în ură. Iar ura întunecă privirea, astupă urechile, paralizează membrele.

Ura îl face pe om irelevant. Iar suferința lui devine zgomot de fundal. Să fim atenți în aceste zile și în anii care vor urma! Să fim atenți la noi înșine, în primul rând. Să găsim în toată ura pe care o simțim partea ei de rădăcină și s-o scoatem cu grijă! S-o examinăm atent. Și să vedem cât din sufletul nostru am smuls o dată cu ea. Iar la lumină, lucrurile se văd mai clar. Atunci ura începe să devină tot mai mică, până se transformă în pâlpâitul unei candele, care se va stinge la un moment dat, când toată ceara se va evapora. Iar dacă e să hrănim ceva în noi, haideți să nu fie ura! Căci ura l-a ucis pe Daniel, care e, de fapt, vocea unică a sute de copii care au traversat perioada aceea și i-au simțit tot întunericul dureros.

În ziua aceea am plecat din Muzeul Holocaustului, cu picioarele grele ca plumbul și cu urechile încă pline de plânsul lui Daniel în lagărul de concentrare. Când, în sfârșit, m-am putut liniști, un gând nou mi-a lovit tâmplele: “Apoi au venit după mine… ”

L-am alungat. Părea că vine de departe și nu mai are niciun rost acum. Era doar un gând care mă ajunsese suficient de târziu ca să nu mai conteze. Cine știa că peste cinci ani mă va căuta din nou? Și de data asta avea să însemne mult mai mult decât o amintire dintr-o zi friguroasă în Washington?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De ce nu este și un muzeu al holocaustului comunist, de pe întreaga planetă, din secolul trecut cu "lastari" puternic înrădăcinati și în prezent, cine știe până când? De ce negam, ascundem o realitate prezentă care a făcut, mai face și va mai face inmiit mai multe victime ?
    • Like 0
  • unii își astupă urechile, din dragoste pentru ipocrizie.
    • Like 0


Îți recomandăm

Vegeterra

Etica muncii e sfântă pentru dl. Szocs Jozsef: „Degeaba ai pământ dacă nu îl muncești”. De altfel, în zonă puține suprafețe de teren zac necultivate. „Pe aici nu prea sunt pământuri lăsate pârloagă”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Cabana perfectă:

Cine nu s-a visat măcar o dată într-o cabană de munte cu vedere la pădure, cu miros de lemn proaspăt și liniștea aceea curată, ruptă de agitația orașului? Chiar dacă nu trăim permanent la altitudine, putem aduce atmosfera aceea în propriul nostru spațiu- fie că e o casă de vacanță, fie un apartament urban care vrei să respire mai mult aer de natură. Stilul de cabană modernă e o combinație rafinată între confort rustic și funcționalitate contemporană, o invitație de a trăi mai simplu, dar cu gust.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon e-factura

Dacă ne uităm la primele 7 luni din 2025, cheltuielile au fost mai mari cu peste 20% decât veniturile, în condițiile în care acestea au crescut cu aproape 12% față de anul precedent. Cheltuielile de personal și asistență socială reprezintă aproape 67% din venituri. Dacă adăugăm și costul dobânzilor, care a crescut îngrijorător față de 2024, ajungem la peste 75% din total venituri. foto: Profimedia

Citește mai mult