Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Apoi au venit după mine

Muzeul Holocaustului scrisoare

N-o să uit niciodată starea pe care am avut-o la ieșirea din Muzeul Holocaustului din Washington D.C. Era prin februarie și afară era încă frig, dar eu nu mai simțeam nimic. Doar că tot corpul îmi era greu ca plumbul și tâmplele îmi zvâcneau într-un fel de tropot al sângelui care se revolta. Experiența Holocaustului mă lovise ca un pumn în față, deși nimic nu prevestea asta când mi-am cumpărat biletul cu zâmbetul pe buze, așteptându-mă să găsesc acolo câteva citate și câteva documente din acele timpuri.

Numai că muzeul acela e o experiență în sine, pentru că, printre altele, spune povestea lui Daniel. Una dintre milioanele de povești ale familiilor de evrei în timpul Holocaustului, dar din perspectiva unui băiețel, care trece totul prin filtrul sensibilității lui, expuse într-o serie de scrisori. Și te plimbă din casa lui părintească până pe șinele trenului care-l duce spre tortură, te face părtaș la felul în care își împachetează cele două hăinuțe cusute cu steaua galbenă pe piept, iar apoi îl auzi plângând în lagărul de concentrare. 

N-o să intru prea mult în detalii, pentru că experiența asta trebuie trăită de fiecare fără a anticipa ce are să urmeze, dar știu că, la plecare, pe un perete al muzeului am văzut scrise cuvintele memorabile ale pastorului luteran Marin Niemoller, deținut în mai multe lagăre de concentrare, pentru că s-a opus regimului Hitler. Le știți și voi, pentru că au fost evocate des în ultima vreme.

Întâi au venit după socialiști și n-am luat atitudine, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după evrei și n-am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine… și nu mai era nimeni care să ia atitudine”.

Atunci când am vizitat eu Muzeul Holocaustului erau alte timpuri. Deși, de fapt, n-au trecut decât cinci ani. Dar vedeți cum se schimbă viața noastră în numai cinci ani? Că lucrurile care acum ni se par aproape normale atunci n-aveau, practic, vreun sens sau vreo aplicabilitate. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că peste cinci ani eu o să-mi petrec timpul citind despre ascensiunea regimul hitlerist, ca să înțeleg ce se întâmplă cu România, aș fi râs în hohote. Pentru că mi-ar fi părut o glumă proastă. 

Și chiar și așa, în condițiile în care nu anticipam absolut nimic din ce avea să urmeze, urletele din lagărul de concentrare mi-au făcut gândurile fâșii. Iar frica lui Daniel, pe care o citeam printre rândurile scrisorilor lui, m-a urmărit ore bune după aceea. 

Și atunci nu mă interesa în mod special istoria Holocaustului. Știam minimul necesar despre asta, dar nu aveam o preocupare în a înțelege mai bine ce s-a întâmplat în perioada aceea.

Acum, văzând în jur tot ce se întâmplă, încep să văd lucrurile mult mai clar. Avem memorie scurtă. Iar uneori nici nu avem ce uita, căci nu învățăm nimic. Dar nici măcar despre asta nu e vorba. E o chestiune mult mai adâncă decât memoria. Ține de natura umană, așa cum e ea, cu luminile și umbrele ei. Iar uneori, durerea umană se convertește în ură. Iar ura întunecă privirea, astupă urechile, paralizează membrele.

Ura îl face pe om irelevant. Iar suferința lui devine zgomot de fundal. Să fim atenți în aceste zile și în anii care vor urma! Să fim atenți la noi înșine, în primul rând. Să găsim în toată ura pe care o simțim partea ei de rădăcină și s-o scoatem cu grijă! S-o examinăm atent. Și să vedem cât din sufletul nostru am smuls o dată cu ea. Iar la lumină, lucrurile se văd mai clar. Atunci ura începe să devină tot mai mică, până se transformă în pâlpâitul unei candele, care se va stinge la un moment dat, când toată ceara se va evapora. Iar dacă e să hrănim ceva în noi, haideți să nu fie ura! Căci ura l-a ucis pe Daniel, care e, de fapt, vocea unică a sute de copii care au traversat perioada aceea și i-au simțit tot întunericul dureros.

În ziua aceea am plecat din Muzeul Holocaustului, cu picioarele grele ca plumbul și cu urechile încă pline de plânsul lui Daniel în lagărul de concentrare. Când, în sfârșit, m-am putut liniști, un gând nou mi-a lovit tâmplele: “Apoi au venit după mine… ”

L-am alungat. Părea că vine de departe și nu mai are niciun rost acum. Era doar un gând care mă ajunsese suficient de târziu ca să nu mai conteze. Cine știa că peste cinci ani mă va căuta din nou? Și de data asta avea să însemne mult mai mult decât o amintire dintr-o zi friguroasă în Washington?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De ce nu este și un muzeu al holocaustului comunist, de pe întreaga planetă, din secolul trecut cu "lastari" puternic înrădăcinati și în prezent, cine știe până când? De ce negam, ascundem o realitate prezentă care a făcut, mai face și va mai face inmiit mai multe victime ?
    • Like 0
  • unii își astupă urechile, din dragoste pentru ipocrizie.
    • Like 0


Îți recomandăm

Fady Fady Chreih | Reginamaria.ro

De la etajul 17 al unei clădiri emblematice din Nordul Bucureștiului, orașul pare mai verde și mai ordonat. Fady Chreih, CEO-ul Rețelei private de sănătate Regina Maria, îmi povestește, într-un interviu pentru platforma republica.ro, despre cum s-a transformat o afacere locală lansată în toamna lui 1995 într-un motor al unei schimbări culturale- a redefinit ce înseamnă să fii pacient, medic și angajator într-o Românie care se caută încă pe sine și face eforturi să găsească răspunsuri la întrebări dificile în istoria sa de după 1990. În 20230, Regina Maria vizează afaceri de 1 miliard de euro, dublu față de astăzi.

Citește mai mult

fermierul din Sânbenedic

Într‑o Românie în care încă ne mai întrebăm cum rămâne cu agricultura noastră, poveştile oamenilor care se încăpăţânează să construiască ceva aici, la noi acasă, capătă valoare. La Republica am tot scris despre antreprenori, despre profesori, despre doctori, despre tineri plecaţi şi întorşi, încercând să arătăm că se poate. E și cazul lui Adi Lupean, ne arată tuturor că se poate.

Citește mai mult

 Mândra Chic

Povestea Mândra Chic începe cu un moment aparent banal, dar care a schimbat totul. Alina Zară își amintește scena de acum mai bine de 15 ani: mătușa Cornelia răsfoia un număr al revistei Vogue, unde a văzut „o rochie de dantelă de Miuccia Prada” ...

Citește mai mult

Foto CTP

130 de milioane de accesări, atât fac pe net postările care zic ce bine i-ar fi fost României dacă Ceaușescu ar fi rămas președinte după `89. Blocuri de locuințe fără număr, autostrăzi, hidrocentrale, fabrici de avioane și televizoare românești, metrouri la Cluj, Timișoara și Iași, țară suverană. Nenumărați tineri iau de bune toate astea.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon telefon mobil -

Atunci când achiziționăm anumite bunuri prin intermediul firmei, este important să înțelegem beneficiile fiscale potențiale, dar și limitele legale. Trebuie subliniat de la început că nu orice cheltuială poate fi justificată pe o societate comercială; Codul Fiscal prevede că achizițiile trebuie să fie direct legate de desfășurarea activității și de domeniul de activitate al firmei. foto: Maria Kraynova / imageBROKER / Profimedia

Citește mai mult