Apoi au venit după mine

N-o să uit niciodată starea pe care am avut-o la ieșirea din Muzeul Holocaustului din Washington D.C. Era prin februarie și afară era încă frig, dar eu nu mai simțeam nimic. Doar că tot corpul îmi era greu ca plumbul și tâmplele îmi zvâcneau într-un fel de tropot al sângelui care se revolta. Experiența Holocaustului mă lovise ca un pumn în față, deși nimic nu prevestea asta când mi-am cumpărat biletul cu zâmbetul pe buze, așteptându-mă să găsesc acolo câteva citate și câteva documente din acele timpuri.

Numai că muzeul acela e o experiență în sine, pentru că, printre altele, spune povestea lui Daniel. Una dintre milioanele de povești ale familiilor de evrei în timpul Holocaustului, dar din perspectiva unui băiețel, care trece totul prin filtrul sensibilității lui, expuse într-o serie de scrisori. Și te plimbă din casa lui părintească până pe șinele trenului care-l duce spre tortură, te face părtaș la felul în care își împachetează cele două hăinuțe cusute cu steaua galbenă pe piept, iar apoi îl auzi plângând în lagărul de concentrare. 

N-o să intru prea mult în detalii, pentru că experiența asta trebuie trăită de fiecare fără a anticipa ce are să urmeze, dar știu că, la plecare, pe un perete al muzeului am văzut scrise cuvintele memorabile ale pastorului luteran Marin Niemoller, deținut în mai multe lagăre de concentrare, pentru că s-a opus regimului Hitler. Le știți și voi, pentru că au fost evocate des în ultima vreme.

„Întâi au venit după socialiști și n-am luat atitudine, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după evrei și n-am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine… și nu mai era nimeni care să ia atitudine”.

Atunci când am vizitat eu Muzeul Holocaustului erau alte timpuri. Deși, de fapt, n-au trecut decât cinci ani. Dar vedeți cum se schimbă viața noastră în numai cinci ani? Că lucrurile care acum ni se par aproape normale atunci n-aveau, practic, vreun sens sau vreo aplicabilitate. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că peste cinci ani eu o să-mi petrec timpul citind despre ascensiunea regimul hitlerist, ca să înțeleg ce se întâmplă cu România, aș fi râs în hohote. Pentru că mi-ar fi părut o glumă proastă. 

Și chiar și așa, în condițiile în care nu anticipam absolut nimic din ce avea să urmeze, urletele din lagărul de concentrare mi-au făcut gândurile fâșii. Iar frica lui Daniel, pe care o citeam printre rândurile scrisorilor lui, m-a urmărit ore bune după aceea. 

Și atunci nu mă interesa în mod special istoria Holocaustului. Știam minimul necesar despre asta, dar nu aveam o preocupare în a înțelege mai bine ce s-a întâmplat în perioada aceea.

Acum, văzând în jur tot ce se întâmplă, încep să văd lucrurile mult mai clar. Avem memorie scurtă. Iar uneori nici nu avem ce uita, căci nu învățăm nimic. Dar nici măcar despre asta nu e vorba. E o chestiune mult mai adâncă decât memoria. Ține de natura umană, așa cum e ea, cu luminile și umbrele ei. Iar uneori, durerea umană se convertește în ură. Iar ura întunecă privirea, astupă urechile, paralizează membrele.

Ura îl face pe om irelevant. Iar suferința lui devine zgomot de fundal. Să fim atenți în aceste zile și în anii care vor urma! Să fim atenți la noi înșine, în primul rând. Să găsim în toată ura pe care o simțim partea ei de rădăcină și s-o scoatem cu grijă! S-o examinăm atent. Și să vedem cât din sufletul nostru am smuls o dată cu ea. Iar la lumină, lucrurile se văd mai clar. Atunci ura începe să devină tot mai mică, până se transformă în pâlpâitul unei candele, care se va stinge la un moment dat, când toată ceara se va evapora. Iar dacă e să hrănim ceva în noi, haideți să nu fie ura! Căci ura l-a ucis pe Daniel, care e, de fapt, vocea unică a sute de copii care au traversat perioada aceea și i-au simțit tot întunericul dureros.

În ziua aceea am plecat din Muzeul Holocaustului, cu picioarele grele ca plumbul și cu urechile încă pline de plânsul lui Daniel în lagărul de concentrare. Când, în sfârșit, m-am putut liniști, un gând nou mi-a lovit tâmplele: “Apoi au venit după mine… ”

L-am alungat. Părea că vine de departe și nu mai are niciun rost acum. Era doar un gând care mă ajunsese suficient de târziu ca să nu mai conteze. Cine știa că peste cinci ani mă va căuta din nou? Și de data asta avea să însemne mult mai mult decât o amintire dintr-o zi friguroasă în Washington?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp