Arhitectul Corvin Cristian, omul care redă spațiul public oamenilor: „Poate că acesta este unul din secrete. Să nu consideri niciodată că știi și că ești bun în meșteșugul ăsta, pentru că meșteșugul ăsta este de fiecare dată complet altceva”

În lucrarea numită „The Five Skins”, artistul austriac Friedensreich Hundertwasser ilustrează cele cinci învelișuri care adăpostesc în mijlocul lor ființa umană: epiderma, hainele, locuința, comunitatea (cartierul, orașul, țara) și ultima dintre ele, atotcuprinzătoare, planeta însăși.

„Sunt oameni care au doar conștiința trupului lor, ei sunt doar până la limita pielii lor. Ce e înăuntrul pielii lor și, eventual, primul strat de haine, aia percep ca fiind ei. Sunț unii care percep ca fiind ei casa, interiorul locuinței lor. Și acolo e zona lor. Sunt alții pentru care și exteriorul casei, al clădirii, al cartierului, al orașului, e tot parte din ei. Aceștia sesizează interdependența, își dau seama că suntem toți ca niște molecule ale aceluiași organism. Și mai sunt unii care au conștiința Pământului ca întreg”, spune arhitectul Corvin Cristian. 

Născut într-o țară în care implicarea oamenilor a părut că se oprește de multe ori la granița pragului propriului apartament, arhitectul și-a făcut un renume din a amenaja spații care să aducă împreună comunități. Fie că este vorba despre unele dintre cele mai cunoscute restaurante și cafenele din București, de birouri sau de spații publice din România și străinătate, el reușește să dea formă și să cuprindă în volum nevoile unor oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată. 

„Pe cât de frumoase sunt decorurile, pe atât sunt de efemere. Și îmi doream să fac lucruri care să rămână măcar un an-doi”

Absolvent al Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București, Corvin Cristian și-a început cariera în 1996 ca asistent scenograf la Pro TV. De-a lungul timpului a lucrat atât la decoruri de televiziune cât și la scenografia unor producții cinematografice și de televiziune celebre, precum „Cold Mountain”, „The Last Enemy” sau „Jacquou le croquant”. Munca pe platourile de filmare, când azi imagina, alături de echipa în care lucra, un decor SF, iar mâine unul de epocă i-a antrenat creativitatea și versatilitatea. Însă, oricât de spectaculoase, decorurile erau de mucava, iar el simțea nevoia de a face lucrări care să dureze.

„Pe cât de frumoase sunt decorurile, pe atât sunt de efemere. Și îmi doream să fac lucruri care să rămână măcar un an-doi, nu câteva zile. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să fac localuri publice în special”, spune Corvin Cristian, care a fondat studioul ce îi poartă numele. 

Ce aveau în comun ambele profesii era însă faptul că, în ambele cazuri, măiestria sa a fost pusă în slujba nevoilor celorlalți sau a poveștilor de pe ecran.

Subliniază acest lucru atunci când spune că nu se consideră un artist. „Nici arhitectura, nici scenografia de film nu sunt discipline foarte artistice. Cuprind o parte pe care cineva ar putea să o considere artistică, dar nu depind atât de mult de inspirație, ci de un brief. Arhitectura are o latură practică foarte importantă. E destul de multă logică în ceea ce facem, cei mai periculoși sunt arhitecții care se cred artiști, e mai degrabă un meșteșug decât o artă. Cred însă că, dacă înveți bine și practici acest meșteșug, dobândești niște abilități care te pot face în ochii altora să pari un artist”, este de părere Corvin Cristian.

Lucrează alături de o echipă de 12 arhitecți, care s-au găsit în timp unul pe celălalt și s-au apropiat datorită unor valori comune. În proiectele lor, fac de multe ori totul - de la concept, până la obiectele care ajung să populeze un anumit spațiu.

„Arhitectura e o muncă de traducere”

Într-o mare măsură, măiestria sa are la bază efortul de a-l înțelege pe celălalt. „Încerc să mă pun foarte mult în pielea celui care va utiliza acel spațiu de asta m-am și ocupat așa de mult de locuri publice, localuri, baruri. Îmi place să merg mult pe acolo și înțeleg și ce și-ar dori oamenii. Asta e și o muncă de traducere. Pentru că, dacă îi întrebi pe ei ce își doresc, spun niște lucruri care nu au de fapt legătură cu ceea ce vor”, explică arhitectul.

De-a lungul timpului, a văzut că oamenii dau cel mai des trei răspunsuri atunci când sunt întrebați cum le-ar plăcea să arate un loc: să fie colorat, să aibă lumină naturală și plante la interior. De fapt, lucrurile sunt mult mai nuanțate.

„Toată lumea răspunde la fel, dacă ar fi să ne luăm după asta ar trebui să fie toate lucrările identice. În realitate, oamenii vor ceva natural la interior, dar nu neapărat o plantă. Poate că, de fapt, vor lemn masiv, o piatră, lucruri care să le amintească de natură. Când spun că vor colorat, pur și simplu vor să se depărteze de griul pe care îl percep ca fiind comunist. Dar s-a văzut în Rahova, când s-au pictat blocurile acelea, că arătau și mai trist decât atunci când erau gri.

Și eu cred că avem nevoie de lumină, dar într-o măsură. Într-o clădire de birouri, lumina naturală este una din primele cerințe, dar, în realitate, dacă mergeți într-o clădire de birouri o să vedeți că toate roletele sunt trase până jos, pentru că deranjează ecranul”, explică el.

„Un spațiu public bine gândit poate crește calitatea vieții oamenilor”

Este un fapt demonstrat, de-a lungul istoriei, că există o legătură între calitatea spațiului public și calitatea vieții locuitorilor. Acest lucru este evident în vechile orașe italiene. „Un spațiu public bine gândit poate crește calitatea vieții oamenilor. De aceea este atât de plăcută viața în anumite orașe italiene mai vechi, pentru că totul e plăcut la o scară umană, intimă, pe care ei, prin rafinarea unei tradiții, au știut în mod empiric, probabil, să o facă, dar ea poate fi studiată. Se pot studia proporțiile piațetelor acelor orașe și le putem reproduce în spații moderne. De pildă, un raport prea mare, o distanță prea mare, între laturile unui bulevard, îl face să nu mai fie intim, iar oamenii să nu-și mai dorească să interacționeze. Și e vorba aici despre niște instincte atavice, pentru că dacă oamenii sunt puși prea departe unii de alții își vor face micile lor alveole și vor rămâne izolați, nu vor interacționa social. În același timp, dacă sunt puși prea aproape, iarăși intră în mod atavic într-o relație de respingere. Ați văzut cum e în lift. Dacă mai e cineva acolo, ai o senzație de disconfort „fiecare se uită în altă parte”, arată Corvin Cristian.

„Uneori prima idee este cea mai bună”

Atunci când încep un nou proiect, arhitecții cu care lucrează nu se feresc să dea curs primei idei care le vine în minte. „Tocmai că uneori prima idee este cea mai bună, dar, adesea, oamenii au un talent în a o refuza, pentru că li se pare prea simplă, prea nemuncită, și ajung să se complice foarte tare. Noi, tocmai că încercăm să mergem către simplitate” spune Corvin Cristian.

Se feresc să își asume un stil, însă atât lui, cât și celorlalți arhitecți cu care lucrează le plac soluțiile simple, fără risipă de mijloace. „Nu ne plac lucrurile pretențioase, complexe fără rost, extraordinar de fistichii sau extrem de colorate. Și asta se vede ușor în proiectele noastre”, spune arhitectul. Proiecte care transmit, în funcție de context, naturalețe, căldură, familiaritate, simplitate, austeritate sau culoare și spirit ludic.

„Poate că acesta este unul din secrete. Să nu consideri niciodată că știi și că ești bun în meșteșugul ăsta”

Indiferent de materialele folosite, de anii de experiență și de abilitățile create în timp, Corvin Cristian spune că în fiecare proiect există o emoție a începutului. De aici poate și măiestria: să găsești plăcerea de a construi ceva ca și cum ai face-o prima dată.

„Poate că acesta este unul din secrete. Să nu consideri niciodată că știi și că ești bun în meșteșugul ăsta, pentru că meșteșugul ăsta este de fiecare dată complet altceva. Pare că de fiecare dată ești începător, de fiecare dată o iei de la zero. Fiecare lucrare este complet nouă. Poate că ai făcut un lucru de 50 de ori, dar al 51-lea poate să fie total diferit și trebuie să te apleci cu atenție către ce își dorește acel om”, crede el.

La fel cum trebuie să urmărești cu atenție sufletul vremurilor care se schimbă. „Anii trec, se schimbă generațiile și dacă nu ești atent la nevoile altora riști să rămâi blocat în niște formule foarte vechi”, spune Corvin Cristian.

Jacobs susține măiestria de 125 de ani. Iată o serie de povești ale celor care inspiră prin muncă și pereseverență. Îi veți cunoaște pe cei care și-au dus pasiunea la rang de artă, într-o campanie oferită cu sprijinul Jacobs. Află mai multe pe www.cafeajacobs.ro/jacobs125ani.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp