foto: Profimedia
Nu știu dacă scrisorile ajung acolo unde pleacă prea devreme oamenii pe care îi iubim. Îmi place însă să cred că da. Îmi place să cred că, dintre toate lecțiile pe care mi le-ați predat, ați lăsat una care învinge și timpul: aceea că lucrurile spuse din inimă nu se pierd niciodată. Au trecut ani. Mulți. Între timp am crescut. Am devenit, fără să-mi dau seama, omul care odinioară vă privea din banca întâi și încerca să vă copieze nu doar literele, ci și bunătatea. Astăzi sunt profesor. Uneori mă surprind spunând elevilor mei exact cuvintele pe care le auzeam de la dumneavoastră. Alteori mă surprind zâmbind la fel. Și atunci înțeleg că oamenii nu dispar cu adevărat. Ei continuă să trăiască prin gesturile pe care le-au sădit în alții.
Sunt atât de multe lucruri pe care aș fi vrut să vi le spun și nu am mai apucat.
Aș fi vrut să vă spun că ați contat. Enorm. Că un copil nu uită profesorul care l-a făcut să creadă că poate. Că există priviri care rămân pentru totdeauna în memorie și voci care continuă să ne liniștească, chiar și după ce au amuțit.
Aș fi vrut să mă vedeți la catedră. Să văd în ochii dumneavoastră acea mândrie discretă pe care numai un dascăl o poate avea când unul dintre copiii lui a ales să ducă mai departe aceeași meserie. Poate ați fi zâmbit și ați fi spus că nu sunteți surprinsă. Eu, în schimb, aș fi fost copleșit de faptul că v-ați amintit de mine.
Există zile grele, doamnă învățătoare. Zile în care mă întreb dacă ceea ce fac schimbă cu adevărat ceva. Și atunci mă gândesc la dumneavoastră. Nu îmi amintesc toate lecțiile de matematică sau toate regulile de gramatică. Îmi amintesc însă cum mă făceați să mă simt. În siguranță. Ascultat. Important. Și îmi dau seama că, poate, aceasta este cea mai mare lecție pe care un profesor o poate preda.
Noi, profesorii, avem uneori impresia că elevii ne vor uita. Dar nu este adevărat. Ei uită definiții, formule și date. Nu uită omul. Nu uită mâna care i-a încurajat când le era teamă. Nu uită profesorul care a văzut în ei mai mult decât vedeau ei înșiși.
Poate că aceasta este adevărata nemurire a unui dascăl.
Nu în manuale. Nu în diplome. Nu în funcții.
Ci în mintea unui fost elev care, după atâția ani, încă îi scrie o scrisoare.
Vă port cu mine ori de câte ori intru într-o clasă. În fiecare elev pe care îl încurajez există puțin din dumneavoastră. În fiecare copil căruia îi spun că poate, deși el încă nu crede asta, sunteți și dumneavoastră prezentă.
Vă mulțumesc că ați existat.
Și, deși v-am pierdut prea devreme, adevărul este că nu ați plecat niciodată de tot.
Ați rămas acolo unde timpul nu poate ajunge: în mintea și în sufletul unui elev care încă vă spune, cu aceeași emoție de copil,
„Doamna mea învățătoare.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.