Atentatele de la Paris, prin ochii unei românce stabilite la Londra

Londra. Orașul este împânzit de beculețe, globuri și zăpada artificială în vitrinele magazinelor. Din fericire, de câteva ore a început să fulguiască ușor. The real thing. Din păcate, nimănui nu-i pasă.

Totul este mercantil. Lumea aleargă înnebunită după cadouri și cumpărături la preț redus, ca într-o competiție mută în care câștiga cel care-și golește cardul mai repede pe cât mai multe plase cu motiv de sărbătoare. 

Oxford Street, una dintre cele mai aglomerate străzi din lume și fieful magazinelor de lux, geme de amalgamul de naționalități. Arabi, libanezi, ruși, norvegieni, suedezi. Români. O mulțime eclectică, dar extrem de profitabilă pentru comercianți. Nimeni nu vine la Londra în noiembrie să viziteze. Ultimele două luni din an pe pământ anglofon sunt echivalentul unui Black Friday continuu. Lumea aleargă cu ochelari de cal la ochi, fără să vadă nimic în jur în afară de idei de cadouri. E un soi de dezumanizare ciudată, în care, cu gândul la cei de acasă, uită de cei care sunt la doi pași de ei, ajungând până la urmă să uite de ei înșiși.

Azi am avut un training pentru evacuare în caz de urgență, după atentatele de la Paris. Compania unde lucrez are o încăpere la subsol, unde teoretic (sper că și practic) ne-am putea adăposti în caz de “bate-n lemn”. Asta după ce închidem ușile, stingem luminile și invităm clienții jos, cu noi. Eventual după ce ne facem și-o cafea, ca să ne relaxam mai bine în asemenea momente de restriște.

în ultimele zile, de câteva ori, pe de o parte din empatie sinceră, pe de altă dintr-un cinismo-pragmatism pe care numai experiența că jurnalist ți-l poate da, ca să testez apele, mi-am exprimat părea de rău francezilor pe care i-am întâlnit. Părea atât de deconectați de tot ce se întâmplă “acasa” încât, pentru un moment, am avut impresia că nu sunt la curent cu ce se întâmplă sau, cel puțin, cu magnitudinea și gravitatea situației. Apoi, într-un moment de sinceritate avut cu propria-mi conștiință, mi-am adus aminte că practic am fost exact în locul lor, cu două săptămâni mai devreme, după incendiul din Colectiv. Da, mi-a părut rău, foarte rău. M-a zguduit să aflu că am cunoscuți acolo, care au trecut prin acel calvar. și am rămas efectiv fără reacție când am auzit de starea în care erau doi foști colegi. Apoi am aflat că unul dintre ei nu mai e...

Dar a două zi mă duceam la muncă. și lucrurile și-au reluat mersul cotidian. Rutina, liniștitoarea rutină. Pentru că oricum nu există o altă variantă. în tumultul zilei, mă mai întorceau la realitate doar condoleanțele și părerile de rău pe care mi le prezentau cei cu care veneau în contact. Oameni din toate colțurile lumii, străini pentru mine, a căror privire compătimitoare îmi aducea aminte de ce se întâmplă acasă. De lucrurile și realitatea de care ar fi trebuit să îmi pese.

Anul trecut, pe vremea asta, eram în Mexic. În nu-mai-știu ce colț de lume vremea făcea ravagii. Viscol, drumuri blocate și zăpada cât să bage spaima și în Yeti. Dar când ești în pantaloni scurți, la 37 de grade, oricât ți s-ar părea logic și uman, ți-e greu să empatizezi. Oare asta ne face mai puțini umani?

Suntem atât de prinși în vacarmul zilnic și în pleiada de lucruri cotidiene pe care trebuie să le bifam, încât uneori prioritățile ne sunt date peste cap. Dar cine stabilește până la urmă prioritățile? Dacă un atac terorist sau un incendiu stupid poate fura atâtea vieți, poate noi ar trebui să fim, până la urmă, în topul propriei noastre liste.

Sau, din contră, să ne pese mai mult de cei din jur

Un lucru e cert: inima cuiva care trăiește departe de casă și de plaiurile natale ar trebui să fie programată să se poată împărți în mai multe locuri, fără să știrbească din liniștea sau sănătatea mentală a posesorului. Din păcate, suntem limitați cu toții la două atrii și doi ventriculi. Din fericire, sufletul este mult mai expansibil.

(Foto Guliver Getty Images)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp