Sari la continut
Republica
Prevenție

Aveam bani, mașină scumpă, veneau anual dividende liniștitoare, dar eu eram nefericit. Accidentul care mi-a schimbat viața

accidentul

Sursa foto: arhiva personală a autorului

Am copilărit în anii ‘90 în București. Am avut o repulsie față de școală, poate pentru că am avut părinți severi, poate pentru că nu m-am adaptat sistemului de învățământ rămas comunist și discriminator, sau poate pentru că am protestat la abuzurile profesorilor. Am fost o oaie gri-neagră, atât în generală, cât și în liceu. Aveam numai note mari la profesorii pe care îi plăceam și numai note mediocre în rest. Aveam însă grijă să nu îmi stric vacantele de vară cu corijențe și nu aveam niciodată grija repetenției. Am învățat doar 3 săptămâni pentru bacalaureat și am luat aproape 9 media generală. Am învățat 3 săptămâni, 14 ore pe zi. În rest era bagajul din clasă și multă intuiție, multă capacitate de adaptare dobândită de pe stradă, acolo unde copiii de vârsta mea, din anii ’90, erau supuși la tot felul de abuzuri din partea găștilor de cartier care au apărut după revoluție, ca ciupercile după ploaie. Știam franceza de la d-na Ivanov, diriginta mea, de Franceză, din generală. În liceu nu am învățat franceza, pentru că am avut o profesoară care favoriza anumiți elevi și mie nu mi-au plăcut niciodată favoritismele. 

Am avut și puțin noroc la bac, mi-a picat un subiect frumos și am fost deosebit de dezinvolt, fiind probă orală. Am luat nota 10. După proba de franceză, Olga, fata care avea 10 pe linie la noi noi în clasă, plângea. Întrebând de ce este atât de afectată, un coleg, mustăcind, mi-a spus că a luat 8 și că „moare de ciudă” că eu am luat 10. Atunci am avut unul dintre acele momente de revelație pe care cu toții le trăim de câteva ori într-o viață, atunci când ne prindem de ceva major. Eram un rocker introvertit și m-am autodepășit ca să par dezinvolt în timpul probei. Am avut și norocul unui subiect bun, care a picat perfect pe personalitatea mea. M-am prins că în viață trebuie să fii decis, hotărât și să nu pierzi foarte mult timp, gândindu-te la piedici. M-am prins și că munca este importantă. În cele 3 săptămâni de învățare pentru bac, am petrecut ore în sir învățând cum nu am făcut-o eu niciodată. Temeinic, cu notițe, cu ciorne, cu structurarea ideilor, efectiv am învățat pe brânci. Mi-am dat seama că de muncă nu o să scap, dacă vreau să realizez ceva și că lucrurile bune se realizează greu. 

După facultate nu pot să spun că aveam o direcție, nu știam ce vreau și, cel mai rău, nu știam ce îmi place cu adevărat să fac. Ca majoritatatea din anii ‘90, am descoperit alcoolul, am descoperit țigările. M-am angajat în IT, în retail. Pe vremea aia erau magazine (fizice) de calculatoare. Eu eram la Ultra Pro, un magazin care, dacă ar fi urmat o cale sănătoasă, probabil că azi nu mai exista Emag. Mă atrăgeau oarecum calculatoarele, începuse timid să apară noțiunea de internet. Am lucrat cam 5 ani în magazine de tipul Ultra Pro sau Best Computers, apoi împreună cu un coleg de generală am făcut un mic start-up, un internet provider. Afacerea a ținut circa un an, până am fost cumpărați de o companie mai mare. Apoi m-am angajat tot în IT, însă B2B. Nu-mi plăceau șefii. Spun șefi și nu manageri, pentru că simt că abia în ultimii 15 ani s-au școlit și s-au maturizat cu adevărat unii șefi, în manageri. Schimbasem profesorii discriminatori cu șefii incompetenți și le tăiam macaroana de fiecare dată când ego-ul lor era peste eficiența impusă de situație. Dacă aveau un manager mai mare, îmi spuneam franc punctul de vedere și nu ezitam să le critic incompetența. Era clar că nu o să fac carieră prea curând în felul ăsta. 

În 2009, era criză economică, prietenul meu din generală, cu care făcuserăm micul ISP, începuse o altă afacere. Avea 2 angajați și 3 clienți. Făcea support IT pentru 3 companii. L-am întrebat dacă mă primește partener și mi-a spus că dacă aduc business mă primește cu brațele deschise. 13 ani mai târziu făceam exit din IT, din aceeași companie, însă acum aveam aproape 20 de angajați și peste 50 de companii drept clienți, de la firme cu 10 oameni, până la multinaționale cu zeci de mii de angajați, worldwide. Reușisem. Dar reușisem după standardele părinților, reușisem după standardele sociale. Dar fericit eram? Nu. Nu mă simțeam fericit. În toți acești ani m-am adâncit în muncă, am devenit foarte bun în a vinde și a găsi clienți. Am devenit un manager capabil. M-am ponderat, am învățat de la alti manageri de pe la clienții mei, atât fermitatea la momentul oportun, cât și blândețea și răbdarea cu care nu eram foarte prieten la începutul carierei mele.

Vara lui 2019. Mergeam la un meeting cu motocicleta. 42 de grade Celsius afară, un pieton traversează neregulamentar, iese de după o mașină fix în fața mea. Frânez cât se poate de tare și… mă trezesc în ambulanță. Primul lucru, verific dacă pot să mișc picioarele. Nu-mi aminteam ce s-a întâmplat. Acesta a fost un alt moment de trezire. M-am ales cu o hernie cervicala de toată frumusețea, hernie care mă limita chiar și la singura mișcare pe care o mai făceam din când în când: alergatul. Am căzut într-un soi de depresie, nu mă simțeam bine în corpul meu, lucram că nebunul toată săptămâna, ca să mă anturez cu prietenii în weekend, să bem beri și să fumăm iarbă. Simțeam că merit asta, după cât de mult trag cu firma. În realitate, sistemul meu osos era dezhidratat, articulațiile rigidizate, creierul și restul organelor chinuite. Alcoolul, și eu nu beam teribil de mult, acționează ca un sedativ, așa că ani la rând am avut și somnul stricat. 

Accidentul, ca și restul greșelilor mele, a fost ceva foarte bun. De ce? Pentru că dacă înveți din greșeli și dacă știi să folosești experiența dobândită greșind, atunci acestea au dublu caracter, atât pozitiv, cât și negativ. Din greșeli am învățat și ca antreprenor, din greșeli am învățat și în rest și asta mă face împăcat și capabil să nu regret faptul că ani la rând aș fi putut să folosesc timpul mult mai productiv decât am făcut-o. Fără ele nu aș fi fost cel de azi. Accidentul m-a făcut să-mi schimb complet viața. Mi-am pus întrebarea de ce nu sunt fericit, deși aveam aproape tot ce am fost învățat că trebuie să am ca să fiu de succes. Aveam bani, mașină scumpă, veneau anual dividende liniștitoare, care erau ca o mulțumire pentru munca depusă. Aveam bani, dar nu aveam fericire.

Am făcut 3 luni de kineto, apoi am început să mă antrenez. Forță cu propria greutate și, de două ori pe săptămână, cardio. Alergam câte 4 kilometri. Mi-am pus un whiteboard în casă, unde îmi bifam fiecare antrenament. Whiteboardul era „persoana” care mă trăgea de mânecă dacă aveam tendința să ratez vreun antrenament. În primul an de sport nu am ratat decât antrenamentele care erau vineri, dar era ziua când mă duceam să fac trasee montane la noi în Carpați. Vinerea, nu întâmplător, aveam „zi de picioare”, astfel că cei 20-30 de kilometri merși prin munți, în weekend, compensau din plin antrenamentul pierdut. Muntele și sportul erau lucrurile care mă făceau fericit atunci când eram mic. Mai erau pe lista fericirii încă multe alte activități pe care le redusesem enorm, spre de tot, în anii cu firma. Am început să le bag în programul meu, în calendar, așa cum făceam cu orice meeting sau cu orice făceam pentru firmă.

După 7 luni de sport, un angajat m-a întrebat ce fac, pentru că slăbisem și arătam mult mai tânăr. L-am invitat la mine să-l antrenez, să-l învăț să facă și el. Mi-a plăcut atât de mult să-l antrenez, încât am realizat că asta trebuia să fac dintotdeauna. Am lăsat IT-ul, partenerul meu a negociat aprig și consider că trebuia să primesc mai mulți bani pentru cei 13 ani în companie, însă nimic nu poate egala sentimentul de fericire pe care îl am când îmi spune cineva că nu-l mai doare spatele sau că se simte mult mai bine după ce face sport. M-am făcut antrenor și am investit o parte din banii strânși într-un mic studio, unde constat o mare criză mentală de care suferim cu totii acut. Nu mai fac bani ca altă dată, dar măcar sunt liniștit, pasionat și fericit.

Faceți sport, mâncați ok, renunțați la vicii, înlocuiți-le cu activități mai sănătoase, ieșiți din zona de confort, luptați pentru voi și pentru ai voștri, fiți îngăduitori, nu vă certati, faceți fapte bune fără să așteptați ceva înapoi. Sunt doar câteva rânduri care descriu câțiva dintre pașii către fericire, dar e enorm de muncă. Start!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mihai check icon
    .
    • Like 0
  • E.T. check icon
    Cu franceza ce s-a întâmplat ? Ce procentaj din populație vă poate imita parcursul în viață ?
    • Like 0
    • @ E.T.
      Mhai Nai check icon
      Probabil 100% dintre cei care vor sa faca ceva in viata. Si mai si fac, nu doar vor. Dar de ce l-ai imita? E camp deschis.
      • Like 1
  • Valentin check icon
    Da, sistemul educațional a rămas unul comunist. Și dacă cineva învață doar 3 săptămâni pentru un examen și ia nota 10 e o mare problemă. Teoretic nu trebuie să înveți deloc pentru asemenea examene. Sau, să reformulez: trebuie să înveți tot timpul. Mai precis, orice examen ar trebui să fie o radiografie a unui moment de învățare. Nota nu are nicio importanță.

    Recomandare: Ia pulsul învățământului pe siteul PEDAGOGICA:
    https://pedagogicamagazin.blogspot.com/
    • Like 1
  • Ajuta sa ai si pe cine trebuie langa tine.
    • Like 4


Îți recomandăm

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Elevă de liceu la examen

Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Citește mai mult