Trec prin inimile noastre colindele Crăciunului. Sunt o vestire înainte de Betleem, aducând mai aproape clipa în care Dumnezeu se face om. Aud de câtăva vreme că Biserica sperie și pune accent pe frică pentru a-i manipula pe oameni. Or, Evanghelia Bisericii, vestea ei bună, începe cu un…bebeluș.
Cum să nu te sperie un bebeluș, aflat pe fân, înconjurat de păstori și animale? Cum să nu te înspăimânte, contemporanule ultralucid, scâncetul unui bebeluș? Colindele, vindecare de strigăt, ascund în ele și dragoste, și fragilitate, și o tristețe radioasă, ca nici o alta mai frumoasă.
Unde ne-am pierdut, ca neam, discreția în care ne scăldam luminos sărbătorile? Azi avem becuri și malluri, coșuri pline de „produse” și bucate alese. Pe unde mai este sufletul nostru? Între strigătele vremii din urmă, smerit, colindul biruiește. Ca tot ce este smerit. Ca tot ce este fragil și curat dinaintea unui prunc venit tocmai spre a ține lumea curată. Și fragilă. Și fără de frică dinaintea fanatismelor, de oricare fel ar fi ele.
Dintre refrenurile ce ne însoțesc unul este dureros de actual. Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi… Cine ne-a împătimit atât, încât să ne amendăm sinceritățile și fragilitățile, transformându-ne educația în slogan și cultura în incredibilă adunare de fonduri, ifose și coagulare de frustrări? Suntem tot mai însingurați, în ciuda faptului că investim enorm în comunicare, facturile noastre pe comunicare, media și securitate sporind pe zi ce trece.
Iar crizele legate de faptul că nu știm să ne respectăm cuvintele ne costă enorm ca popor, tinerețea fiind prima vârstă care plătește preț unor dreptăți segmentate de minciună. În decembrie plânsul ni se amestecă în bucurii. Pe aleea din Cimitirul cerului românesc sunt aceia dintre noi care au plătit cu viața, eroii pe care i-am uitat, nu le-am căutat hotărât ucigașii. Așa cum am uitat de mulți, foarte mulți eroi ai credinței, ai nădejdii, ai dragostei și demnității noastre ca popor. Care nu mai încap în manuale. În săptămânile trecute, la temnița de la Râmnicu Sărat, părea că abia s-a închis pușcăria. Cu Vișinescu zâmbind a biruință. Un paznic, zgribulit de nepăsarea lumii, ghid de taină în drama unei temnițe a durerii prin necuvinte. Cum am uitat oare drama arestării cuvântului care zidește? Cum pe Hristos, cel a cărui naștere o prăznuim, am încercat să-l scoatem din școală și educația copiilor din dor de întunericul neființei. E momentul să ne aducem aminte că am trecut printr-un an în care am suferit și ne-am bucurat, am plâns și am zâmbit, am strâns pumnii unor victorii și ne-au îngenuncheat suferințe. Hristos se naște tocmai pentru a trăi, a ne trăi viețile noastre, dar cu numele lui vindecător în striațiile inimii. De unde să renaștem mereu nădejdea.
În mijlocul abundenței Occidentului, nevoia Crăciunului de acasă. Simpatici și veseli, obosiți și plini de vise, românii care lucrează în Irlanda așteptau cozonaci de acasă.
La Dublin, sâmbătă spre seară, pe lângă Arbour Hill, copiii noștri de departe așteptau pachete de acasă. În mijlocul abundenței Occidentului, nevoia Crăciunului de acasă. Simpatici și veseli, obosiți și plini de vise, românii care lucrează în Irlanda așteptau cozonaci de acasă. Pomenindu-i pe eroii morți pentru libertate, duminică, cozonacii le însoțeau cuvintele. În cerul din Rai mirosea a vatră românească. Precum în cer, așa și pe pământ…
Cuminte colindul românesc merge mai departe. Ca o extrasistolă a unei inimi care refuză să moară: inima poporului creștin român! Fiecare zi care ne apropie de Crăciun ne urcă pe colinele Betleemului. Nu suntem decât un neam de păstori, cu o regalitate dăruită de sus. Îngerii ne binevestesc nașterea, alergăm pe străzile casei pâinii spre a ne afla pâinea cerească, ne umplem de uimire și drag - adică de admirație, dinaintea micuțului care ne este marele Dumnezeu. Așteptat, vine. Rugat, ajută. Asumat, mântuie. Sângele lui vindecă sângele nostru. Patima lui, patimile noastre. Avem un Dumnezeu care ne iubește. Vine, primiți-l! Altfel, prea degeaba patimi, prea degeaba sânge…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mi se pare culmea ipocrizei ca cu un prelat sa disociaze marasmul etic si moral de originea acestora care se găsește in însăși esența religiei. Majoritatea celor pe care-i icompătimește se declara credincioasa, si felul cum privesc spiritualitatea nu este decât reflecția mercantilismului instituționalizat al bisericii unde actul spiritual este subordonat integral material iar absolvirea de orice pacat oricat de mare o marfa disponibila contra cost. Asistam la rezultatul a sute de generații îndoctrinate sa creadă ca orice păcat fata de om este minor daca adulatia pentru entitati fictive ramane prioritatatea vietii muritorilor. Divinitatea in viziunea habotinicilor a devenit o entitate asemănătoare creaturilor imorale si perfide care reprezintă biserica impotriva chiar a principiilor fundamentale ale acesteia.
Acest domn Necula nu face decât sa aplice aceiasi strategie perversa de a găsi in muritori niște veșnici vinovați fără de care afacerea mântuirii ar da faliment. Pentru ca in mijlociul mocirlei morale in care se zbat religiile, acestea găsesc tot timpul aroganta sa ne spune ca ceea pare o mizerie de nedescris este alb ca neaua. Si in ciuda evidentelor se găsesc încă destui sa-i creadă...
Frumos articol d-le parintel!
Unde este cuvântul Bisericii care trebuie să aline, unde este fapta reprezentanților ei care trebuie urmată?
Pesemne ca s-a largit foarte mult gaura acului de inaltii reprezentanți ai bisericii sunt mai interesati de strangerea si etalarea averilor decât de oferirea de hrana spirituala enoriasilor.
Am urmarit cateva clipuri cu dumneavoastra si mi-a placut abordarea referitor la anumite teme dezbătute. Chiar aș fi curios cum vedeți dumneavoastra aceasta prapastie care pare că s-a format intre Biserică și societatea românească.