Azi, de ziua copiilor, scriu scrisoare din copilăria mea spre copilăria voastră...

Foto: anton chevron / Stockimo / Alamy / Alamy / Profimedia

Am avut alt fel de copilărie. Nimic din ceea ce a trăit generația mea nici nu își poate imagina generația de copii de azi. Nu zic că era mai bine înainte, nu zic că e rău acum. Zic doar că lumea s-a schimbat cu câteva secole în doar câteva zeci de ani.

...

Ne trezeam dimineața. Era încă întuneric afară. Toți copiii de pe uliță duceam vaca la luncă dimineața, laptele la lăptărie și apoi plecam la școală. În ghiozdan rar avea câte unul ceva de mâncare.

Ce internet?! Ce telefon mobil?! Striga unul din capătul uliței, activându-și datele mobile cu sonor: „Hai, adormitule, că întârziem și ne ține domnul la colț!” și toată ceata de pe uliță iuțea pasul.

Veneai de la școală. Nimeni acasă. Cei mari erau pe câmp. Găseai pe masă, sub ștergar, pe un fund de lemn, mămăliga tăiată cu ață în pătrate mari. Luai o bucată. O înfulecai cu ce găseai: diresală - așa se zicea la borșul cu cartofi, lobodă, dres cu smântână la Mălini, un boț de brânză, un pic de lapte... și fugeai la treabă. Fugă în grajd să pui mâncare în iesle la viței și să le rânești. Fuga la fântână să dai apă la toate animalele. Fântâna avea șaptesprezece metri adâncime. Coarba se rotea greu, trăgând din fundul pământului ciutura cu apă rece ca gheață. Greu era și să te sprijini bine de ghizdelele fântânii, când turnai apa în găleată și apoi o ridicai. Fugeai la păsări. Le puneai și lor apă. Numărai puii. Dacă lipsea vreunul, umblai înnebunit să îl găsești prin grădină. Dacă l-a luat uliul, plângeai de supărare și raportai seara că s-a pierdut un pui. La noi acasă aveam și gâște. Gânsacii erau teroarea curții. Sâsâiau și gâgâiau ca niște șerpi și cum te întorceai, te și mușca de picioare. Erau experți în mușcat din spate. Noi exersam în fiecare zi fugitul de gânsac. Examenul maturității în lupta asta se câștiga atunci când erai suficient de mare să îl prinzi de gât, când se repezea să te muște, și să îl trântești cât colo. Frații și surorile mele mai mari au trecut cu magna cum laude examenul. Eu sunt și acum repetentă la prins gânsacul de gât. Și la hărnicie erau toți mai buni ca mine. Eu eram cea mai bună la vis, dar asta nu se punea. 

Dădeam să lenevim un pic, dar săream ca arși. Trebuia să luăm câte o găleată mare și să mergem pe sub merii din grădină și să adunăm câteva găleți de mere căzute pentru porci. Era porția lor de vitamine și masă verde pe lângă tărâța opărită. Eu tăndăluiam, ducând greu pe sub meri găleată plină ce mi se izbea de picioare. La toate muncile erau mai buni frații mei. Eu eram cea mai bună la visat, dar asta nu se considera un merit în lumea copilăriei mele.

Și iar ne bătea gândul să ne odihnim... Și iar săream ca arși. Trebuia să ne facem temele.

Și venea seara. Și veneau părinții de pe câmp. Și o luam de la capăt cu treburile de seară. Pui, găini și gâște numărate și închise. Scos apă din fântâna fără fund. Unul scotea, altul căra. Calul bea întotdeauna două găleți. Cele două vaci negre, câte o găleată și un pic fiecare. Vițeii câte o găleată. Cel care scotea apa din fântână obosit de rotit coarba striga: Mai trebuie? Celălalt ce căra răspundea cu năduf: Mai trebuie!

Târziu în noapte ne linișteam toți și ne adunam în jurul tatei să ne spună povești. Când tata povestea, lumea noastră devenea poveste. Noi nu am citit poveștile lui Ion Creangă mai întâi, ci le-am trăit povestite de tata și de-abia apoi am găsit în cărți povești...

...

Amintirea ce îmi trezește cea mai mare nostalgie e despre Troaca din Mielușoaia.

Mergeam cu părinții pe câmp. La întoarcere, obosiți, transpirați, însetați număram pașii calului bocănind ritmic pe drum. Și el se grăbea spre troacă.

Ce era troaca din Mielușoaia?!

O apă ce țâșnea din inima dealului și curgea printr-un jgheab de lemn scobit până la un trunchi de copac transformat în troacă. O umplea susurând cristalin. Îi simțeai răceala în curgerea cristalină. Calul bea lacom. Se oprea. Stohnea. Respira și iar băga botul în apă.

Noi săream din căruță. Puneam palmele căuș la capătul jgheabului. Apa ne dansa în palme adunându-se rece, vie și miraculoasă. Cu palmele căuș o duceam spre gură. Puțină se cernea în boabe de cleștar reci printre degete. Multă o sorbeam. Întotdeauna mai luam încă o dată. 

Ce apă! Ce potolire de sete! Băută din căușul palmelor, care au prins-o când fugea prin jgheab spre lumină, fugită din inima pământului, după o zi de muncă la câmp...

Eu am rămas cu dorul după acea sete... Cu dorul după acea apă... Cu dorul după acel izvor...

...

Azi, de ziua copilului, scriu scrisoare din copilăria mea spre copilăria voastră și vă spun cu drag:

Să aveți ce povesti peste ani!

Să trăiți setea, de care să vă amintiți!

Să găsiți izvorul, pe care să nu îl uitați niciodată! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp