Băutură, chefuri şi dispreţ faţă de lege în guvernul Marii Britanii. Şi totuşi, de ce nu va demisiona Boris Johnson?

Foto Rasid Necati Aslim/Anadolu Agency via Getty Images

În ultimele zile, premierul Boris Johnson al Marii Britanii se confruntă cu un val de critici pe măsură ce dispreţul guvernului său faţă de britanici în timpul pandemiei e documentat şi revelat. Deşi se cunoşteau de ceva vreme din presă abaterile membrilor guvernului, iar poliţia aplicase şi ea câteva amenzi timide, un nou raport (raportul Sue Gray) arată şi mai clar dimensiunile nepăsării de care a dat dovadă guvernul britanic. Ce s-a întâmplat, de fapt? 

În 2020 şi 2021, în timpul unor lockdown-uri foarte stricte decise de Boris Johnson şi guvernul său şi impuse cu cea mai mare severitate locuitorilor Marii Britanii, membrii şi staff-ul executivului şi prim-ministrul însuşi au încălcat, în batjocură, legea şi au tras nişte chefuri de pomină în repetate rânduri: şi-au serbat zile de naştere, au dat petreceri de rămas-bun pentru colegi care îşi schimbau jobul, au chefuit straşnic înainte de Crăciun, băutura a curs râuri, aprovizionarea cu alcool fiind făcută cu scrupulozitate, de către membri mai tineri din staff, încă din timpul zilei pentru chiolhanurile de seara.

Toate acestea în timp ce petrecerile private, reuniunile familiale şi adunările mai mari de patru persoane erau cu desăvârşire interzise, iar de Crăciun rudele care locuiau separat nu au avut voie să se vadă decât la distanţă în parc. Procesiunile funerare au fost multă vreme interzise, iar ulterior numai un număr foarte limitat de participanţi a fost acceptat. Pentru a pune sare pe rană („to add insult to injury”, cum zice englezul), Regina însăşi a respectat cu stricteţe regulile impuse de Guvernul Său, iar la înmormântarea Prinţului Philip a stat singură pe o bancă în biserică, neavând pe nimeni alături, deşi, cu numai o seară înainte, în sediul guvernului avusese loc o petrecere straşnică. Boris Johnson şi-a cerut scuze pentru comportamentul subalternilor săi, dar, în ceea ce-l priveşte, a spus că nu şi-a dat seama că petrecerile la care a fost surprins în multiplele fotografii compromiţătoare ar fi fost nişte petreceri adevărate şi că el a crezut că erau, de fapt, nişte întâlniri de lucru. O minciună sfruntată, în deplin acord cu caracterul lui, dar care a prins la public şi continuă să prindă. Desigur, există voci chiar în Partidul Conservator care-i cer demisia, vreo 18 parlamentari până acum, însă o plecare a lui Boris Johnson din fruntea guvernului este improbabilă în cel mai înalt grad.

In imagine, Boris Johnson, la un eveniment în plină pandemie, în Downing Street, pe 13 noiembrie 2020 / Foto Getty Images

Boris Johnson este garanţia unui Brexit pur şi dur

Principalul motiv pentru care premierul Marii Britanii nu poate fi, deocamdată, înlăturat din poziţia sa, în ciuda numeroaselor sale scăderi umane, este acela că, în conştiinţa publică, el este perceput drept artizanul Brexit-ului şi garanţia înfăptuirii acestuia. Nici nu mai contează că el însuşi nu a crezut în Brexit şi că a jucat la cacealma doar pentru a-l înlătura pe David Cameron de la putere şi a ajunge el prim-ministru, că pe Teresa May a sabotat-o în permanenţă din interiorul guvernului, că Brexit-ul a fost votat ca urmare a unei campanii murdare, pline de falsuri ordinare, că a minţit tot timpul cu privire la un acord avantajos cu UE etc. Tot ceea ce contează este că, în ochii poporului, el a scos Marea Britanie din UE, s-a „bătut” cu Macron şi Merkel şi a redus imigraţia europeană. 

Iar adevărul – oricât de dureros ar fi pentru cei care au votat Remain – este că Brexit a fost şi este încă dorit de majoritatea britanicilor. Sigur, nu e o majoritate largă, ci cel mai probabil se situează tot în jurul procentelor de acum şase ani, dar cert este că, în ciuda dezavantajelor – nu puţine – pe care ieşirea ţării lor din UE le-a creat, britanicii nu sunt încă convinşi că Brexit-ul a fost o idee proastă, ceea ce arată că ieşirea din UE a fost, în primul rând, un război cultural, având prea puţin de-a face cu economia. Primul care a înţeles că tema apartenenţei sau non-apartenenţei la UE nu este despre economie, legislaţie, imigraţie, ci despre emoţie, a fost Boris. Acesta le spune constant, de şase ani, britanicilor ceea ce vor, ceea ce îşi dotresc cu disperare să audă: că sunt speciali, că sunt mai importanţi decât celelalte ţări din UE, că au o istorie măreaţă în spate, că destinul lor este să prospere la nivel mondial, Europa fiind prea mică pentru ambiţiile lor etc.

Aproape tot ceea ce a făcut a fost în răspăr cu Europa: dacă Europa a decis lockdown la mijlocul lui martie, el a mai aşteptat două săptămâni, chiar cu riscul unor morţi absurde; dacă Europa a decis să accepte vaccinurile efectuate în Marea Britanie, el a mai aşteptat trei luni până să le recunoască pe cele efectuate în ţările UE (de parcă nu ar fi avut şi unele şi celelalte aceeaşi compoziţie chimică); dacă Europa s-a arătat ezitantă faţă de Rusia în războiul cu Ucraina, el le-a luat imediat apărarea ucrainenilor şi a condamnat ferm Rusia. 

Foto Getty Images

Boris duce un război ideologic şi cultural cu Europa, iar britanicii au înţeles asta. De aceea nici nu sunt dispuşi să-l schimbe prea curând: el este garanţia că le pot arăta două degete (echivalentul britanic al ridicării degetului mijlociu pe continent) europenilor. Evident, nu toţi britanicii se subsumează acestei descrieri: sunt şi dintre aceia care îl dispreţuiesc pe Boris Johnson, care îi detestă pe conservatori, care sunt vădit şi sincer pro-europeni, dar aceştia, deşi o minoritate semnificativă şi zgomotoasă, sunt totuşi, încă, o minoritate şi e greu de crezut că lucrurile se vor schimba radical prea curând. De altfel, recentele alegeri locale au confirmat acest lucru: deşi conservatorii au suferit oarecare pierderi la nivelul consiliilor locale, în ansamblu, acestea nu au fost o dramă; liberal-democraţii au avut rezultate mai bune decât se aşteptau, dar laburiştii nu au înregistrat niciun succes major. Aşa stând lucrurile, Boris nu are motive serioase de îngrijorare. Da, scandalurile legate de petrecerile absolut dizgraţioase din timpul pandemiei i-au mai erodat încrederea, iar scumpirile din ultima vreme au afectat nivelul general de viaţă, dar în acest moment Partidul Conservator nu are un lider capabil să-l înlocuiască credibil, iar conservatorii ştiu asta. Bineînţeles că, în spatele uşilor închise, se ascut şi la ei cuţitele (să nu uităm că au debarcat-o pe ditamai Margaret Thatcher când era în culmea gloriei), dar, deocamdată, sunt doar tatonări. Singurul care pare a se antrena pe tuşă este ministrul de Finanţe, Rishi Sunak, dar acesta nu se bucură nici pe departe de popularitatea lui Boris Johnson, iar soţia lui a fost recent implicată într-un scandal legat de plata taxelor. 

Opoziţia, impotentă în faţa unui Boris de nedoborât

Pe de altă parte, nici opoziţia nu se simte prea bine. Laburiştii nu sunt în stare, nici sub Keir Starmer, să-şi găsească o direcţie, fiind, în continuare, divizaţi ireconciliabil între progresişti şi tradiţionalişti, iar liberal-democraţii sunt prea mici pentru a conta. Adevărul este că Boris Johnson a impus pe agenda publică un subiect, Brexit, care transcende problemele mărunte ale vieţii cotidiene, economia, comerţul, turismul, iar laburiştii s-au trezit cu un măr otrăvit sau un cartof fierbinte de care nu pot scăpa: asta pentru că, dacă conservatorii sunt, într-o proporţie covârşitoare, pro-Brexit, electoratul laburist este extrem de scindat, tabăra progresistă militând pentru o reapropiere de UE şi angajându-se în futile bătălii pentru drepturile persoanelor trans, pentru drepturile veganilor, pentru mediul înconjurător etc., iar tabăra tradiţionalistă fiind apropiată, pe teme sociale şi culturale, mai degrabă de conservatori. Pe un votant laburist din North Yorkshire, şofer de tir sau casieră la supermarket, îl doare în cot de Europa, în care oricum nu se poate duce în vacanţă fiindcă nu are bani, de „grijile” studenţilor de la Oxford şi Cambridge pentru utilizarea corectă politic a pronumelor personale sau de preocupările socialiştilor de şampanie din Londra. Iar din această dilemă laburiştii nu vor putea ieşi pentru că tema războiului cultural cu Europa este profundă şi nu poate fi destructurată cu câteva gafe şi chefuri ale adversarilor. Nici cele mai orgiastice petreceri ale lui Boris şi ale acoliţilor săi nu-i vor clinti pe conservatori de la putere şi, până nu vor înţelege acest lucru şi că, chiar cu riscul unei ruperi a partidului, va trebui să se ralieze decisiv în spatele uneia dintre cele două tabere, laburiştii nu vor mai ajunge la putere.

În afară de asta, trebuie să spun că întreaga discuţie despre respectarea sau nerespectarea restricţiilor din pandemie mi se pare sterilă, minoră şi desuetă. Da, Boris a minţit, şi-a încălcat propriile legi şi şi-a bătut joc de cei care i-au respectat orbeşte interdicţiile, dar puţin îmi pasă. Şi eu, vaccinat fiind, am încălcat toate restricţiile ce păreau a fi mai degrabă stabilite pentru a calma vocile unor laburişti isterizaţi sau ale unor apucaţi din presa de stânga, şi mulţi alţii ca mine le-au încălcat. La urma urmei, principalul dar pe care i l-a lăsat Dumnezeu omului e raţiunea, iar dacă raţiunea mea mi-a spus că e o absurditate să stau închis în casă două săptămâni după ce m-am întors din România vaccinat şi cu test negativ, mi-am folosit capul şi nu am respectat – asumându-mi, desigur, eventualele consecinţe în cazul în care aş fi fost prins – nicio zi de carantină. De altfel, chiar Boris ne-a invitat, în nenumărate rânduri, să ne folosim cu folos creierul. 

Eu şi mulţi alţii ca mine nu am avut nevoie să ne spună guvernul dacă să ne ducem o dată pe săptămână sau o dată pe zi la supermaket, dacă să ne întâlnim cu prietenii sau nu, dacă să dăm o mică petrecere la noi în living sau nu şi dacă să purtăm masca în autobuz sau nu. Când am simţit că e necesar să respect anumite reguli, am făcut-o; când am simţit că regulile sunt imbecile, mi-am folosit raţiunea, lucru pe care, spre stupoarea mea, mulţi colegi de-ai mei nu au fost capabili să-l facă: am fost şocat câţi colegi de la Oxford şi Cambridge nu şi-au putut exercita funcţia gândirii şi au aşteptat cuminţi să le dea voie guvernul să se vadă la o bere. Acum mai toţi aceşti colegi sunt naiv indignaţi de comportamentul lui Boris. De parcă nu ar fi ştiut dinainte că e un mincinos şi un şarlatan. Tocmai pentru că am ştiut asta, eu şi mulţi alţii nu ne-am pus nădejdea în el şi poate de aceea nu ne simţim astăzi atât de răniţi de un guvern în care nu aveam, oricum, nici cea mai mică încredere. Pentru a nu fi greşit înţeles, şi eu cred că Boris Johnson ar trebui să plătească pentru toate mizeriile făcute, dar realismul şi minima raţiune îmi spun că un om cu ego atât de mare, care şi-a dorit toată viaţa să ajungă prim-ministru şi care se bucură, în continuare, de sprijin popular, nu va pleca din funcţie pentru nişte chefuri în sediul guvernului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp