Cum și-a spălat Boris păcatele: în timp ce liderii europeni nu se pot trezi din fascinația față de Rusia, Marea Britanie s-a plasat, din nou, de partea corectă a istoriei

Foto: Getty Images

Prim-ministrul Marii Britanii, Boris Johnson, este un om abject şi cu multe păcate, dar cu siguranţă nu este un politician prost. Mi-ar lua foarte mult spaţiu să înşir falsurile cu care şi-a construit cariera în presă şi în politică, mi-ar lua şi mai mult să enumăr gafele, greşelile impardonabile, minciunile sfruntate din timpul mandatului său şi mai ales din timpul pandemiei, dar, mai presus de toate, mi-ar lua enorm să explic cinismul şi reaua-credinţă cu care şi-a eliminat adversarii din politică, i-a încurajat pe britanici în pornirile lor antieuropene şi xenofobe şi a periclitat procesul de pace din Irlanda de Nord. Totuşi, nu i se pot nega nişte calităţi care le lipsesc, în general, politicienilor europeni blocaţi în proceduri şi în manuale de utilizare şi – de ce să n-o spunem – limitaţi intelectual: intuiţia corectă, instinctul politic de a înţelege pulsul poporului, o bună formaţie academică (omul are, la o adică, o meserie, nu a studiat, precum majoritatea, împachetarea fumului) şi spontaneitatea. Toate acestea l-au ajutat să se plaseze corect în raport cu războiul din Ucraina şi să reacţioneze rapid la agresiunea Rusiei, spre deosebire de liderii Uniunii Europene, care au fost luaţi, din nou, pe nepregătite, au arătat o ezitare penibilă şi, practic, s-au făcut de râs.

Din prizonier al Brexit-ului, înapoi în politica europeană

Înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, Marea Britanie intrase într-un con de umbră în plan internaţional, iar guvernul lui Boris Johnson se resimţea vizibil în sondaje ca urmare a dezvăluirii chiolhanurilor date de miniştrii şi angajaţii săi în plină pandemie, când, din cauza restricţiilor draconice, britanicii nu au avut voie nici măcar să-şi conducă morţii la groapă. Brexit-ul făcuse din Marea Britanie un fel de pária al Europei: aproape nimeni nu mai era interesat, dincolo de vorbe, să colaboreze cu britanicii, care erau, pe bună dreptate, percepuţi drept nişte retrograzi înţepeniţi în obsesia fostului imperiu şi în iluzia propriului excepţionalism. Cetăţenii britanici sunt ţinuţi la coadă în multe aeroporturi din UE, comerţul dintre Marea Britanie şi UE s-a redus semnificativ, mărfurile intră şi ies foarte greu ca urmare a controalelor vamale, europenii nu mai vor, nici rugaţi cu salarii mari, să se angajeze ca şoferi de tir, de care e atâta nevoie, mult trâmbiţatul acord comercial cu SUA a căzut prin venirea lui Joe Biden la Casa Albă etc. Cu alte cuvinte, britanicii culegeau (şi încă mai culeg) roadele propriei prostii de a fi votat, în 2016, ieşirea din UE. Cum Franţa şi Germania, motorul UE, păreau hotărâte să pedepsească Marea Britanie, aceasta din urmă începuse să se teamă că devine irelevantă în Europa, de care, totuşi, rămâne legată geografic, oricât de mult le-ar displăcea conservatorilor această realitate. De aici şi încercările recente de apropiere de guvernele extremiste ale Poloniei şi Ungariei, recunoscute pentru aversiunea lor viscerală faţă de Bruxelles. E însă foarte greu de crezut că vreo ţară poate redeveni relevantă la nivel european prin alianţă conjuncturală cu Polonia şi Ungaria. Drept e că Marea Britanie a sprijinit activ, în anii ’90, aderarea multor ţări din Europa Centrală şi de Est la UE tocmai pentru a destabiliza polul de influenţă franco-german, dar de atunci multe s-au întâmplat şi una e să duci o luptă pentru supremaţie în interiorul unui sistem, iar alta s-o duci din afara lui, din izolare cvasi-totală. Atunci a izbucnit, în mod tragic, dar şi miraculos pentru Boris Johnson, războiul din Ucraina. 

Înţelegând imediat că SUA vor susţine Ucraina şi probabil mirosind prostia liderilor europeni, acesta şi-a conturat, încă din primele zile ale războiului, un profil fără echivoc: s-a declarat pe faţă împotriva Rusiei şi de partea Ucrainei, pe care avea s-o sprijine logistic şi militar în conflictul cu ruşii. În timp ce cancelarul Germaniei promitea, într-un ridicol fără margini, armatei ucrainene căşti, seringi şi pansamente, iar Macron se întreţinea cu amicul Putin la telefon, Boris Johnson impunea sancţiuni treptate Rusiei, punea sechestru pe averile oligarhilor ruşi din Londra, bloca importurile de gaze din Rusia şi ajuta concret, cu bani şi armament, Ucraina. Ba chiar luna trecută s-a dus în vizită la Kiev şi s-a întâlnit personal cu preşedintele Zelenski, ceea ce liderii europeni încă ezită să facă. Alături de Joe Biden, Boris Johnson a înţeles că adevărul, contrar a ceea ce se crede îndeobşte în mod clişeistic, nu se află la mijloc, iar dreptatea nu poate fi de partea Rusiei. Zelenski a înţeles şi el, neîndoielnic, cine îi sunt duşmanii, adevăraţii prieteni şi prietenii făţarnici. De aici şi laudele sale fără rezerve la adresa lui Boris şi a Marii Britanii. Într-un război, contează enorm nu numai de partea cui te poziţionezi, ci şi cât de repede o faci, cu ce mijloace şi cu ce riscuri. Degeaba te hotărăşti când jocurile s-au făcut şi nu mai există nicio miză majoră sau niciun risc pentru tine. „La plăcinte înainte şi la război înapoi”, de asta toţi suntem în stare. Acţionând cu promptitudine şi fermitate, Marea Britanie s-a plasat, în schimb, de partea corectă a istoriei, ceea ce a repus-o, pe merit, în liga celor ce contează în politica europeană. Mai mult, în demersul său de poziţionare a ţării pe drumul cel bun, Boris Johnson a avut alături şi Casa Regală britanică, lucru foarte rar întâlnit deoarece Regina nu se implică decât în situaţii excepţionale în treburile politicii: astfel, prinţii Charles şi William, moştenitori direcţi ai tronului, şi-au declarat, cu riscul unor critici aspre, susţinerea necondiţionată faţă de Ucraina, iar Regina însăşi a etalat, simbolic, dar cu un mesaj limpede, culorile galben şi albastru (culori ale steagului ucrainean) în diverse împrejurări oficiale. Asemenea gesturi sunt rarisime în Casa Regală, dar dacă Regina a fost de acord, e o dovadă în plus că prim-ministrul a avut girul ei imediat.

De ce procedează bine Boris Johnson şi de ce greşesc europenii?

Există mai multe explicaţii pentru care Boris a înţeles corect situaţia, în timp ce Europa Occidentală bălteşte în neputinţă.

Prima este de ordin istoric. Boris Johnson se revendică direct de la Margaret Thatcher, „mămica” conservatorilor şi cea care a pus umărul, alături de Ronald Reagan şi de Papa Ioan Paul al II-lea, posibil şi alături de Mihail Gorbaciov însuşi, la falimentarea comunismului şi a Uniunii Sovietice, şi de la Winston Churchill, cel care, în imaginarul colectiv, a ţinut piept nazismului şi demenţei umane. Îmi pare foarte rău s-o spun, dar de aproape un secol Europa Occidentală nu a mişcat un deget pentru a se opune Rusiei. Şi nu a făcut-o pentru că occidentalii trăiesc în fascinaţia Rusiei. N-au înţeles nimic din drama Europei de Est de după cel de-al doilea război mondial. De la elite, până la oameni simpli, occidentalii ne-au văzut ca pe nişte apucaţi rusofobi, nişte primitivi anticomunişti şi nişte iraţionali obsedaţi de trecut care nu vrem să vedem nuanţele şi binefacerile ruşilor. Desigur, e mult mai uşor să vezi nuanţele când faci bani cu gaz rusesc şi afaceri cu ruşii decât atunci când stai cu bocancii lor în gură şi cu tancurile sovietice pe străzile tale.

A doua explicaţie este de natură economică. În ultimele două-trei decenii, Europa Occidentală şi-a clădit economia prin dependenţa absolută faţă de gazul rusesc. Liderii ei nu au avut nicio altă viziune, pur şi simplu nu le-a dat prin cap că bunăstarea care atârnă de conductele de gaz din Rusia este o iluzie. Sau poate le-a dat, dar au fost suficient de cinici să nu le pese. Din varii motive, Marea Britanie nu depinde azi atât de mult de Rusia, ceea ce îi dă mai multă libertate de condamnare a acesteia din urmă.

În fine, a treia explicaţie ţine de natura şi formaţia profesională a lui Boris Johnson. Acesta nu este un politician clasic, de profesie politician, cum sunt cei mai mulţi dintre liderii Europei Occidentale. Nu s-a pregătit din şcoală pentru aşa ceva. Deşi şi-a dorit să fie politician, nu şi-a petrecut ani şi ani de zile studiind administraţia, dreptul, economia, relaţiile internaţionale, nu a ajuns lider urmând un drum bătătorit. De altfel, îi displac profund manualele, reţetele, procedurile, iar asta s-a văzut încă de la negocierile pentru acordul de ieşire a Marii Britanii din UE: în timp ce europenii veneau la masa negocierilor cu munţi de dosare, cu hârţoage, cu tratate, echipa lui venea cu un carnet de notiţe şi un stilou. Mesajul subliminal era că el şi ţara lui sunt liberi de birocraţia absurdă a Europei şi gata să abordeze creativ problemele, dar UE era blocată în reguli, articole, paragrafe, litere etc. Boris este un politician care mizează pe spontaneitate, pe creativitatea de moment tocmai pentru că se bazează pe calităţi pe care liderii europeni nu le prea au: priză la publicul larg, francheţe în discurs, abilităţi retorice, cunoştinţe – fie şi superficiale – de istorie şi limbi străine. Nu cu tratate stufoase şi cu limba de lemn a birocraţiei europene câştigi masele, ci cu inteligenţă, cultură şi umor. Clasicist de formaţie – desigur, nu cu veleităţi academice –, e cam singurul politician din Europa capabil sa recite Homer şi Vergiliu în original şi să poarte o conversaţie de un nivel respectabil cu un intelectual de anvergură ca Mary Beard despre istoria Romei antice. Astfel de dexterităţi par inutile în Europa de azi, unde politicienii, de regulă, sunt proşti de bubuie şi nu ştiu decât să turuie păsăreasca bruxelleză. Totuşi, ele i-au conturat lui Boris un profil intelectual şi moral mult mai consistent în raport cu războiul din Ucraina. Cineva în stare să-i citească şi admire pe Cicero şi Demostene, oricâte scăderi ar avea în plan uman, nu are dileme în a califica, expressis uerbis, răul atunci când îl întâlneşte, nu ezită în a recunoaşte o dictatură diabolică şi nici nu stă la mese ridicole sau la telefon ore în şir cu un scelerat. Să nu ne amăgim însă: prin caracterul şi educaţia sa, Boris Johnson dispreţuieşte Europa de Est şi pe est-europeni tot atât cât îi dispreţuiesc şi liderii occcidentali. Totuşi, este suficient de inteligent şi de inspirat – poate şi oportunist – să priceapă că istoria nu poate fi de partea crimei, a terorii, a genocidului, termen de care unii europeni par să fugă ca dracul de tămâie.

Unde se găseşte România în această ecuaţie complexă?

Nicăieri. Ca de obicei, politica noastră externă în caz de război este aceea a „curului în două luntri”: formal, suntem de partea Ucrainei, a Marii Britanii şi a SUA, dar, practic, asemenea lui Caţavencu, altele avem noi în inima noastră. E drept că nici Europa Occidentală nu ne încurajează într-o direcţie mai apăsat anti-rusă, iar vorbele grele ale lui Chirac din 2003 la adresa românilor, certaţi cu o violenţă grobiană că au ratat o bună ocazie de a tăcea atunci când au luat partea SUA şi a Marii Britanii în războiul din Irak, nu se uită aşa uşor. Între timp, nivelul uman şi intelectual al politicienilor noştri a scăzut şi el dramatic: preşedintele Iohannis şi premierul Ciucă nu sunt nici măcar la nivelul unor funcţionari mediocri din Europa Occidentală, iar o comparaţie cu Boris Johnson ar friza ridicolul. Lipsiţi de orizont intelectual, incapabili să ia o decizie pe cont propriu, incapabili să vorbească liber cu românii, incapabili să folosească alte mijloace de comunicare decât cele ale lui Moş Teacă, aceştia nu fac decât să confirme irelevanţa politică şi economică în care a căzut România la nivel european. Imagine vie a unei educaţii submediocre şi a unei moralităţi îndoielnice, aceştia nu se pot ridica la înălţimea pe care funcţiile lor ar impune-o.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp