Foto: Getty Images
Am plecat în Marea Britanie acum mai bine de zece ani. Spre deosebire de imensa majoritate a românilor care au plecau în Regat, eu nu am plecat fiindcă o duceam prost în România şi voiam să fac un ban muncind. Aveam însă 29 de ani şi simţeam că, dacă nu fac atunci o schimbare radicală, nu voi mai face niciodată. Ceva în mine îmi spunea că, atât la nivel profesional, cât şi la nivel personal, nu trăiam viaţa pe care mi-o doream şi nici n-aş fi avut vreo şansă în viitorul apropiat s-o fac. Trec peste amănunte nerelevante (căci plecarea într-o ţară străină pentru o perioadă îndelungată presupune ceva logistică, nu e chiar ca plecarea de la Bucureşti la Ploieşti). În septembrie 2011 mă urcam în avion şi aterizam la Londra. Ştiam limba destul de bine (nu atât de bine ca acum, dar mă descurcam), ştiam şi traseele, şi ce tren trebuie să iau din Londra, şi câteva obiceiuri căci mai fusesem, pentru câteva luni, înainte, aveam şi un prieten englez foarte bun acolo, fusesem de multe ori plecat în străinătate. Deci aveam impresia că mă voi integra uşor, iar tranziţia va fi aproape nesimţită. Această impresie s-a dovedit însă a fi una falsă pentru că pe drumul pe care apucasem aveam nu numai de învăţat lucruri noi, ci şi de dezvăţat lucruri vechi. Am ştiut de la început că, dacă vreau cu adevărat să mă integrez în noua mea casă, nu voi sta, cu niciun chip, printre români şi nici nu-i voi căuta, oricât de mare ar fi tentaţia, regulă pe care astăzi, căpătând încredere în mine şi ştiind cine sunt şi ce vreau între timp, am mai relaxat-o.
Intuiţia mea a fost corectă însă: nu aş fi putut, în niciun caz, să mă dezvăţ de multe obiceiuri şi prejudecăţi româneşti dacă aş fi continuat să trăiesc printre români.
Descoperirea treptată a „libertăţii”
Trebuie să spun că unul dintre cele mai toxice obiceiuri pe care le luasem cu mine din România a fost acela de a fi excesiv de precaut, de a mă proteja într-o fortăreaţă pe care mi-o construisem în timp şi pe care nu credeam că va fi posibil s-o părăsesc vreodată decât pe ascuns.
Cred că o singură persoană din România, prietenă de o viaţă, ştia despre mine că sunt gay. Fortăreaţa pe care o construisem, mecanismele de apărare şi control pe care le pusesem în aplicare, tacticile de autodeghizare pe care le concepusem nu dăduseră greş de ani de zile. Ştiam cum să parez orice eventuală bănuială, ştiam cum trebuie să se comporte un bărbat „adevărat”, adică heterosexual (căci cum altfel?), şi mă comportam ca atare, ştiam cum să mă port cu o fată, avusesem relaţii cu fete, mă obişnuisem să fiu prizonierul propriei mele puşcării. Iar de un astfel de obicei nu te dezbari cu una cu două şi în niciun caz trăind printre români. În 2011 românii încă se uitau pe stradă ca la urs sau ca la două maimuţe de la circ la doi bărbaţi care ar fi avut curajul să se ţină de mână şi nici nu e de mirare: homosexualitatea fusese dezincriminată cu numai 10 ani în urmă, după decenii de tabu absolut în societatea românească şi după o campanie vitriolantă a Bisericii Ortodoxe Române împotriva abrogării infamului articol 200. În atari condiţii, mi-a luat trei ani ani să învăţ să fiu liber, să ies cu un bărbat în oraş la un date, să mă comport firesc pe stradă cu el. Eram, pur şi simplu, speriat ca de bombe, mi se părea că toată lumea se uita la noi, că e o ruşine ce facem, că ar trebui să ne ascundem, că în orice moment am putea fi atacaţi, scuipaţi, umiliţi, că se va bârfi despre noi.
Aproape îmi face rău să-mi amintesc cât de penibil m-am purtat cu primul meu prieten stabil de la Cambridge: şi el, care venea din Irlanda de Nord, o provincie ultraconservatoare în care homosexualitatea nu era câtuşi de puţin încurajată, era şocat de frica mea paralizantă în public, de prejudecăţile pe care le purtam cu mine, de captivitatea emoţională în care trăisem, de minciunile abile pe care le spuneam alor mei la telefon. Cu greu am învăţat că a trăi într-o minciună te afectează psihic şi te face un om detestabil moral, că e OK să ai un gest decent de afecţiune în public faţă de bărbatul iubit (aşa ceva îmi repugna chiar şi mie înainte), că e OK să ieşi la restaurant şi să împarţi nota de plată (când ieşeam cu o fată în România plăteam eu fără discuţie, căci machismul nostru balcanic nu ar fi tolerat altceva; astăzi s-au mai schimbat, din fericire, şi în România lucrurile), că e OK să-ţi afişezi şi slăbiciunile, nu să te dai tot timpul cocoş, chiar şi când, în interior, tu eşti o găină rebegită.
Păcate capitale împotriva masculinităţii
Dar prejudecăţile şi fricile mele nu se opreau la cele relatate mai sus, ci se extindeau la cele mai banale gesturi cotidiene căci deprinsesem, în România, arta disimulării perfecte. Astfel, deşi mie niciodată nu mi-au plăcut parfumurile catalogate sau brand-uite drept „masculine”, numai dintr-acelea îmi cumpăram pentru că, în subconştientul meu, un bărbat „adevărat” nu ar fi putut cumpăra şi cu atât mai puţin purta un parfum „de damă”. Abia mai târziu aveam să descopăr lumea parfumurilor de nişă, care nu clasifică parfumurile după clişeele obişnuite. Atât de nesigur pe mine şi de speriat ca nu cumva să las impresia nepotrivită eram, că nici nu m-aş fi putut apropia de un parfum floral sau dulce. Până într-o zi când, intrând în magazinul unui brand celebru în Londra şi mirosind mai multe parfumuri, vânzătorul m-a întrebat care îmi place cel mai mult şi i-am spus că mie cel mai mult îmi place unul care era comercializat ca fiind „de damă”, dar că vreau să cumpăr ceva pentru mine. Replica lui m-a descumpănit, dar mi-a şi deschis ochii: „Păi luaţi-l pe acela care vă place mai mult, că dumneavoastră plătiţi şi e parfumul dumneavoastră!” Omul avea dreptate să nu înţeleagă marea mea „dilemă”: pentru el lucrurile erau simple, cum era şi normal să fie, eu eram obişnuit să complic lucrurile fără rost. A nu se înţelege cumva că în Marea Britanie bărbaţii cumpără în mod curent parfumuri feminine pentru ei înşişi. Ceea ce vreau să spun este că, dacă în România aşa ceva era de negândit pentru mine din cauza categoriilor mutual exclusive cu care românii operează în general, acolo era doar o extravaganţă pentru care nu avea nimeni dreptul să mă judece: dacă eu aveam chef să miros a iasomie, foarte bine. De atunci nu-mi mai pasă absolut deloc de ce cred cei din jurul meu despre parfumurile mele. Mi se mai întâmplă câteodată, când îmi cumpăr parfum din România, ca vânzătoarele binevoitoare să se ofere să-mi dea sfaturi presupunând că îl cumpăr pentru mamă, soţie, iubită sau să mă întrebe dacă să mi-l ambaleze de cadou, iar eu să le şochez spunându-le că nu e nevoie, întrucât îl cumpăr pentru mine.
Un alt gest din acelaşi registru este acela de a-mi cumpăra flori în fiecare săptămână. De mic copil, pentru că am crescut în grădina plină de flori a bunicii mele din Bucureşti, eu am iubit florile. Nu mi-a trecut niciodată prin gând însă, în România, că un bărbat ar putea să-şi cumpere flori pentru el însuşi sau pentru un alt bărbat. Chiar de curând, un vecin din Bucureşti a fost scandalizat când, văzându-mă cu un buchet de flori pe stradă şi întrebându-mă dacă sunt pentru mama, eu i-am răspuns că nu, sunt pentru mine. Desigur, înainte aş fi intrat în pământ de ruşine, dar acum puţin îmi pasă. În Marea Britanie nu se cumpără flori numai pentru a fi oferite doamnelor, deşi ar fi fals să spun că nu aceasta este norma şi acolo. Totuşi, excentricităţile de felul ăsta nu oripilează pe nimeni. Colegii mei de casă nu au fost niciodată şocaţi să vadă la mine în cameră flori pentru că pur şi simplu nu le-ar fi trecut prin gând, asemenea vecinului meu din România, să mă judece pentru aşa ceva. Am totuşi un cuvânt de laudă pentru florăresele rrome de la care cumpăr, de obicei, flori în Bucureşti: luându-ne noi la taclale, le spun că le cumpăr pentru mine, dar nu mi s-a întâmplat o singură dată ca vreuna din ele să ridice vreo sprânceană sau să schiţeze vreun gest de mirare, necum să se arate indignate; dimpotrivă, sunt bucuroase şi-mi dau chiar fire în plus.
De la gesturi mici la lucruri mari
Lecţia, pentru mine, a celor relatate mai sus este că libertatea se învaţă zi de zi, prin gesturi aparent mărunte şi într-o societate în care individul contează mai mult decât prejudecăţile şi normele grupului din care face parte. Eu credeam, paradoxal, despre mine în 2011 că sunt un om liber: eram educat, tocmai terminsem primul doctorat, lucram la Academie şi în presă, aveam prieteni educaţi, făceam parte din ceea ce eu credeam a fi un cerc de elită. În realitate, eram sugrumat de prejudecăţi şi norme asumate inconştient. Nu este suficient să trăieşti într-o bulă safe pentru a fi liber. Pentru a fi cu adevărat liber şi stăpân pe opţiunile tale, trebuie ca societatea în ansamblul ei să fie deschisă şi tolerantă, trebuie să existe o masă critică care să se opună credibil prejudecăţilor pedalate de o majoritate conservatoare sau pur şi simplu needucată. A-ţi cumpăra parfum fără a te sinchisi că e de bărbaţi sau de damă, a-ţi cumpăra ca bărbat flori sau a le oferi unui alt bărbat, a purta o haină şi un papion roz (când toţi ceilalţi bărbaţi se îmbracă în negru, maro, gri şi bleumarin), a te aşeza pe genunchii altui bărbat într-un bar după ce ai băut o sticlă de şampanie sunt gesturi cotidiene minore, dar care, la urma urmei, dau măsura libertăţii individuale. Libertatea nu se practică numai ocazional şi în medii safe. Aia nu e libertate, ci o simplă iluzie. Desigur, în zece ani nici România nu a stat pe loc şi ar fi nedrept să spunem că generaţia tânără de astăzi mai împărtăşeşte prejudecăţile părinţilor şi bunicilor lor, dar mai e drum lung de parcurs. În continuare e de bonton să facem mişto în presă şi în Parlament de gay, să facem glumiţe de autobază pe seama lor, să-i facem (dacă suntem, cică, „intelectuali” conservatori) sexomarxişti spălaţi pe creier sau cum ne vine la gură, în continuare aceştia nu au absolut niciun drept legal (în Ungaria cea mult blamată pentru homofobie, parteneriatul civil există totuşi din 2009), în continuare românii au sau sunt încurajaţi politic să aibă concepţii conservatoare şi nesănătoase (chiar pentru bărbaţii straight) despre masculinitate, în continuare aceştia se simt îndreptăţiţi să judece pe cineva care nu se identifică cu grupul lor. Personal, eu mi-am depăşit de mult fricile şi complexele balcanice şi pentru asta trebuie să mulţumesc excentricilor englezi cu care am trăit în ultimii zece ani: de la ei am învăţat că poţi să fii foarte masculin şi dacă porţi Coco Chanel, îţi cumperi crini, îţi pui un sacou galben şi ieşi la o cină romantică cu Mike fără a pretinde că eşti frate sau amic cu el. Obiceiurile astea nu ar fi fost de conceput pentru mine în România, dar acum sunt şi trag nădejde că, în câţiva ani, pe măsură ce vom scăpa de o garnitură de politicieni învechiţi, prăfuiţi şi neciopliţi, vor fi de conceput şi pentru mulţi alţii ca mine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.