Benedict al XVI-lea a ales calea ingrată a curățirii, cu riscul propriei mânjiri

Foto: Filippo Monteforte/ AFP/ Profimedia

Benedictus qui venit in nomine Domini - Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului.

Odată cu Papa Benedict al XVI-lea moare un savant cu credință profundă. În era audiovizuală, umanitatea s-a obișnuit să perceapă în figura papilor mai degrabă profilul exterior al unui oficiu politic, geniul gestionării unei carisme pe potriva expunerii de scară globală a depozitarului ei sau, prin opoziție la acest tip, inteligența socială a unor apariții publice efemere în spații mici, cu preopinenți anonimi și dialog pedestru de felul celui dintre vecini. 

Introvertit, Papa Benedict își îndura expunerea publică, mai ales pe cea mediatică, cu un stoicism vădit și cu aerul actorului care aruncă de pe scenă priviri furtive în culise ca să i se confirme că e în limitele rolului care i s-a încredințat. Îndelungatul său parcurs oficial a fost presărat cu momente de ezitare și retractilitate, izvorâte din vocația sa de om de interior și de studiu concentrat, dar cenzurate de fiecare dată fie de propriul simț al datoriei, fie de voința de mai cuprinzătoare viziune politică a superiorilor săi. În cele din urmă însă, împăcat cu Dumnezeu în privința datoriei sale pământești și fără constrângerea directă a vreunui superior dintre semeni, și-a ascultat vocea interioară și s-a retras din oficiu, gest rar consemnat în istoria papalității și cu o sumedenie de consecințe directe și indirecte în viața instituției, printre care cea mai modestă pare să fie cea din zilele acestea, o premieră absolută, anume că un papă este înmormântat de alt papă în exercițiu. 

Adevărul e că la orice te-ai aștepta în vremurile noastre, numai la demisia unui papă nu: în definitiv, cine ar părăsi astăzi o poziție de atât de amețitoare înălțime, fără să invoce măcar argumentul datoriei asumate până la ultima suflare înaintea autorității supreme? Răspunsul, la fel de neașteptat în vremurile noastre, este: o conștiință liberă. Incomprehensibilul aparent al gestului Papei pentru lumea în care trăim spune mai multe despre lume și despre vanitățile ei disimulate și nedisimulate decât despre Papă. Lumea dorește dintotdeauna să i se arate semne, manifestări directe ale legăturii dintre om și cer, să asiste la gesturi largi de întâmpinare a grației divine, să ia parte la spectacolul carismei. 

Joseph Aloisius Ratzinger, fiul lui Joseph sr., proprietarul foarte evlavios al unei casei ca o forțăreață bavareză din satul prealpin Marktl-am-Inn nu era un showman. Providența a lăsat, pentru cei dispuși să le citească, semne discrete ale devenirii acestui om. Primele, legate de coordonatele nașterii lui care s-a petrecut în Sâmbăta Mare, în casa de pe Schulstrasse la numărul 11 din Marktl. Dar câți dintre noi mai sunt dispui să accepte un papă savant, născut pe strada Școlii, ca Glückskind de sâmbătă, ceea ce se chema sabbatianos într-o străveche credință creștină orientală, și încă de Sâmbăta Mare?

Credința și știința au coexistat sinergic și statornic în alcătuirea sa interioară. În copilăria mică a fost atât de impresionat de vizita cardinalului de München Michael von Faulhaber și mai ales de veșminetele acestuia încât a spus că-și dorește să ajungă cardinal. După război, în momentul hirotonirii sale de către același cardinal von Faulhaber, mărturisește că o ciocârlie a țâșnit de pe altar și s-a înălțat cântând sub bolta bisericii. Student eminent, era echipat cu toate instrumenetele necesare studiului de profunzime al teologiei: minte sistematică limpede, era pasionat de studiile biblice și era un mare cunoscător al celor trei limbi sacre, greaca veche, latina și ebraica biblică. În urma unei teze de doctorat despre noțiunea de popor al lui Dumnezeu la Sfântul Augustin, în contextul larg al neoplatonismului tardoantic și a unei teze de abilitare asupra doctrinei sfântului Bonaventura, un alt savant al Bisericii, Joseph Ratzinger devine profesor de teologie la Universitatea din Bonn și apoi la cea din Münster. După propria mărturie, în această perioadă era interesat mai ales de ecleziologie și de istoria și filozofia religiei.  

Influențat de mișcarea de reformare moderată a lui Romano Guardini și de figura de mare greutate teologică a lui Karl Rahner, participă în calitate de expert la cel mai important eveniment al Bisericii creștine din secolul trecut, Conciliul Vatican II, ocazie pe care o caracteriza mai târziu ca „minunată” și care constituie cel mai relevant upgrade al Bisericii din istoria ei bimilenară. Este un adept statornic al unui ecumenism bine fundamentat doctrinar. Ajunge profesor în 1966 la prestigioasa Universitate din Tübingen, dar, confruntat cu valul de ideologie marxistă al mișcării 68, renunță la post în favoarea unui universități oarecum marginale, cea din Regensburg, unde însă are impresia că poate construi cu mai mare ușurință, departe de orice constrângere de natură ideologică. Plecarea de la Tübingen a fost interpretată de unii dintre foștii săi colegi de la amintita universitate ca momentul în care Joseph Ratzinger a ales în chip definitiv conservatorismul. Afirmația aceasta trebuie tratată cu mare atenție, având în vedere că vine de la gânditori din interiorul Bisericii care erau atât de influențați de spiritul epocii, încât au pus sub semnul întrebării fundamentele înseși ale instituției. Pentru Joseph Ratzinger, îndepărtarea de sursa unor confuzii de natură dogmatică atât de grave nu a fost decât un gest de consecvență spirituală și de coerență intelectuală și morală. În această perioadă se preocupă intens de legătura dintre revelație și rațiune și de aceea dintre tradiție și revelație și de studii biblice.

În 1977 este ridicat la treapta de arhiepiscop de München de Papa Paul VI și trebuie să pună capăt activității intense de teolog academic. Nu o va părăsi cu adevărat niciodată, pentru că patru ani mai târziu ocupă o funcție de o importanță capitală pentru existența Bisericii, pentru infrastructura ei ideatică: devine Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței: În această calitate, prezidează două comisii alcătuite din teologi (Comisia Teologică Internațională) și de bibliști de elită (Comisia Biblică Pontificală). Contribuția sa la formularea unor interpretări și a unor metode dinamice și actuale de înțelegere a esenței de învățătură a Bisericii este majoră și desăvârșește opera predecesorilor săi participanți seniori la Conciliul Vatican II. Înțelegerea Bibliei ca text unitar revelat, principiile de interpretare a textului sacru și relația foarte importantă dintre cele două culturi cărora li se datorează Vechiul și Noul Testament, felul în care trebuie înțelese dogmele Bisericii și asumarea greșelilor din trecut ale instituției s-au aflat în centrul preocupărilor sale. Poate părea puțin și specios, dar, prin aceste documente, ecumenismul și dialogul interreligios propuse în teorie de Conciliul Vatican II dobândesc, ca să zic așa, normele de aplicare. Gesticulația atât de profund carismatică a Papei Ioan Paul al II-lea a primit un sprijin esențial prin activitatea cardinalului Ratzinger. Cea dintâi ar fi avut poate un impact mondial și mai semnificativ dacă lupta cardinalului Ratzinger pentru dezvăluirea întregului adevăr despre faptele cel puțin reprobabile ale unor membri însemnați ai corpului sacerdotal ar fi primit răspunsul pe care acesta și-l dorea. Nu a fost să fie, probabil și pentru că expunerea scandalurilor de natură sexuală din Biserică s-a lovit de refuzul unui cardinal din imediata apropiere a Papei Ioan Paul al II-lea.

Este cu atât mai lăudabil că, ales papă în 2005, Joseph Ratzinger și-a asumat povara acestor teribile dezvăluiri care au adus oprobriul opiniei publice internaționale. E foarte posibil ca papa Benedict să fi ratat țelul pacificării Bisericii cu sine și cu societatea laică, după modelul papei Benedict al XV-lea, dar cu siguranță a lucrat în via Domnului după îndemnul Sfântului Benedict de Nursia, organizatorul vieții monahale din spațiul occidental: Ora et labora („Roagă-te și lucrează”)! Oricine în locul și la vârsta lui deja înaintată ar fi preferat un pontificat călduț și de aparat, mai ales că misiunea unuia carismatic ar fi fost imposibilă după Ioan Paul al II-lea. Totuși, Benedict al XVI-lea a ales calea ingrată a curățirii, cu riscul propriei mânjiri. În același spirit al adevărului, a combătut expresia cea mai virulentă, cea mai ispititoare și cea mai odioasă a demonismului contemporan: relativismul generalizat. Sigur că, într-o lume care riscă să-și piardă până și reperele banale, gestul Papei Benedict a fost hulit și tratat ca depășit și reacționar. Totuși, el nu o făcea la modul vindicativ, profesoral, resentimentar, ci din convingerea că Hristos însuși e Adevărul și că Hristos nu este o idee abstractă, o fantoșă ideologică sau o marotă comercială, ci, în cea mai bună tradiție a creștinismului de început, o persoană concretă și prietenul prin excelență al fiecărui om.

Cu atât mai surprinzător a fost atunci, în cazul unui slujitor atât de dedicat ca el, gestul său de depunere a mandatului de suveran pontif. S-a speculat la infinit și în toate mediile, de la cele mai autorizate la cele mai abjecte, asupra lui. Cred că trebuie întrezărite în acel gest expresia cea mai înaltă a libertății de conștiință și dovada unei smerenii cu puține precedente.         

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp