Citesc o știre – pare autentică – despre o ceremonie militară, în Crimeea, unde un preot „sfințește” lansatoare de rachete.
Istoric, n-ar fi o noutate: Biserica a mai făcut-o și în vremea cruciadelor și în alte ocazii. Astăzi, după secole, ceea ce vedem în micul videoclip nu e atât senzațional cât, mai degrabă, foarte îngrijorător. Și de mai multă vreme. În ordinea credinței, a religiei, ce justifică asemenea gest? El a mai fost incriminat și la noi, de multe ori.
Eu însumi am văzut, trecând într-o seară, pe o stradă dintr-un oraș transilvan, un mic grup de oameni înconjurând „actorul” principal, un preot, care oficia, precum cel din videoclipul rusesc, binecuvântând o…mașină nouă. Aflam apoi că asta se plătea. Așa cum rudele pacienților, pacienții înșiși întreabă și plătesc asistentele, infirmierele și doctorii, în spital, pentru a conjura atenția, îngrijirea elementară. Neacceptarea plicului, a banilor e văzută ca un semn rău. Nu te simți bine dacă banii tăi nu sunt acceptați. Refuzul e semnul Răului. Acceptarea e semnul Binelui. Conștiința ta e mulțumită, chiar dacă ruda îți va muri. Ai făcut tot ce se putea.
Lansatoarele acelea de rachete, dacă nu ar fi „sfințite”, n-ar mai putea fi folosite? N-ar mai ucide sau îngrozi? Dacă nu sunt defecte, în mod sigur o vor face. Și atunci?! Prezența preotului dă o legitimare asociativă: „binecuvântarea” armelor apropie uciderea, distrugerea de ideea de bine. „Sfințite”, armele vor face bine, vor îndrepta lucrurile, vor justifica acțiunea politică.
Complicitatea între Biserică și Sistemul Politic nu există de curând. Dar astăzi funcționează fără …perdea, de multe ori. Binecuvântarea nu mai e demult semnul unei grații divine invocată de servitorul mijlocitor al Bisericii pentru a confirma, ci devine sigiliul pus pe un deal. E o „afacere”. Atât.
Binecuvântarea. Se cere în diverse situații. Cuvântul „binecuvântare”, cu o istorie multiseculară la noi, semnifică acest transfer de Sus (Dumnezeu) în Jos (oameni) a unui privilegiu, a ceva special. În română, cuvântul și-a asociat, dincolo de ” a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine” și sensul de ” a face cu el o înțelegere nobilă, menită să onoreze ambele părți.”
Ce e „nobil” în binecuvântarea armelor? Nimic. Dar că e vorba de o „înțelegere”, asta e clar. Ce „onorează” această …înțelegere? Nimic. Căci nu despre onoare este vorba. O rachetă care ucide, care distruge nu are nimic „onorabil”. E numai mesagerul, slujitoarea unei decizii politice. De unde Dumnezeu e absent. Să binecuvântezi…lipsa lui Dumnezeu e, fără îndoială, de un enorm absurd. În loc să fie prezent în inimă, Dumnezeu e chemat să „onoreze” lipsa de onoare a uciderii la distanță.
Binecuvântarea armelor înlocuiește tragic, oare inexorabil?, armele binecuvântării. Am uitat cât de puternice sunt acestea.
Articol publicat pe blogul autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.