Biserica trebuie să privească Fiara în ochi

Foto: Sabin Cîrstoveanu/ Inquam Photos

Credința ne obligă să dăm voce sprijinului pentru Ucraina. Da, suntem la început de 2024 si înțelegem bine că războiul se poartă cu arme de ultimă generație, atât de către cel care atacă, dar și de către cel atacat.

Dar războiul este pe umerii oamenilor: soldații și civilii din spatele lor, cei care sunt deopotrivă „inima” din spatele efortului de a respinge atacatorii. 

„Inima” - pentru că susțin cât a mai rămas din industrie, inovează, se antrenează pentru operațiuni care nu presupun să fii în linia frontului. 

„Inima” - pentru că sunt cei pentru care soldații merită să lupte și să respingă atacul, pentru a le garanta un viitor al libertății și al demnității.

Suntem în februarie 2024, la aproape doi ani de la pornirea războiului și nu am auzit de o mobilizare masivă a Bisericii pentru a marca grija pentru semenii noștri atât de încercați sau memoria soldaților și a civililor dispăruți. Au fost acțiuni lăudabile ale Bisericii în momentul primului val al refugiaților ucraineni, dar entuziasmul de început s-a stins repede.

Iar de-atunci..., sunt atentă la serviciul religios, de fiecare dată când particip. Notez o excepție - când am participat la slujbă la o capelă militară și, într-un mod demn, rugăciunile au fost îndreptate spre țara atacată și spre găsirea păcii. Nu pot să generalizez, pentru că nu știu abordarea, atitudinea din Maramureș și Bucovina, de exemplu, unde ecoul războiului bănuiesc că este altul. Dar nu a venit cuvântul constant, direct și cu putere de exemplu: să stăm lângă semenii noștri, să știe că ne pasă de soarta națiunii lor.

Ne desparte o graniță, suntem cu gândul la etnicii români din Ucraina, dar nu trebuie să ne despartă tăcerea și indiferența.

Dacă autoritățile statului acționează, apelul permanent pentru pace, demnitate și libertate (prin rugăciune) trebuie sa prindă glas și putere.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp