Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor e ziua în care Iuda l-a trădat pe Iisus. Sigur, e și ziua în care femeia păcătoasă i-a spălat picioarele Mântuitorului și le-a uns cu mir de mare preț. E o zi simbolică. În care umilința și trădarea se întâlnesc într-un punct de referință.
Suntem oameni și, cu siguranță, am iubit și am trădat, am urât și am iertat. Uneori le-am făcut pe ambele în aceeași zi. Avem o imensă capacitate de a fi buni și răi în același timp. Și Iuda rămâne, din acest punct de vedere, o referință absolută. Căci Iuda l-a iubit pe Hristos și l-a admirat cu toată ființa lui. Dar nu l-a putut ierta că îi era superior. Iar sufletul lui a împietrit. Și de aceea a decis să-l vândă pe 30 de arginți, chiar dacă nu era vorba despre bani. Ci despre slăbiciune.
Iuda nu a fost și nu e un personaj simplu. El n-a trădat din neputință sau din nevoie. A trădat pentru că cineva trebuia să împlinească profeția. “Unul dintre voi mă va trăda”. Iar în ziua aceea, Iuda avea un moment de slăbiciune și simțea că e mic. Așa că a vândut ca să se confirme. Cine vinde e mai puternic decât cel vândut, nu?
N-avea nevoie de arginți. Avea nevoie să fie văzut de Mântuitor. Și de lumea întreagă. După ce a vândut a mers spre ștreang. Împlinise profeția, dar prețul de conștiință plătit era acum prea mare, iar cei 30 de arginți păreau acum un morman de rugină. De atunci, în amintirea acestei trădări, ziua de miercuri a devenit zi de post pe tot parcursul anului în Biserica Ortodoxă. Iar postul nu înseamnă doar să mănânci puțin și modest, ci să revii la sentimentul de umilință prin ceea ce spui și faci.
Tot în Miercurea Mare, la mii de ani mai târziu după Iuda, undeva în România, Călin Georgescu, un extremist cu trei dosare penale și vreo șapte capete de acuzare, s-a dus la poliție să semneze în cadrul măsurii controlului judiciar. La plecare, flancat de presă și fani, a făcut o declarație:
Am o veste bună și o veste rea. Vestea bună: Hristos a înviat! Vestea rea, pentru unii: Hristos a înviat!”
Halucinant, cumva. Sensul blasfemic al acestei declarații se vede de departe, fără ochelari și fără instrumente de amplificare. Nu e nimic de descifrat aici. În esență, Călin Georgescu se declară public a fi un Hristos care acum iese din nou în lume, lucru care constituie o veste bună pentru unii și o veste rea pentru alții.
Și, sigur, oamenii ăia care erau acolo și îl așteptau cu sufletul la gură să dea declarații, inclusiv oamenii cu microfoane, n-au înțeles asta. Și nici nu au conștientizat cât de greșit e să răspundă “Adevărat a Înviat” în mijlocul Săptămânii Patimilor, de vreme ce era Miercurea Mare, ziua trădării lui Iisus de către Iuda. N-au reacționat niciunii creștinește și nici n-au trecut prin filtrul gândirii momentul. Au avut doar instinctul oii care aude ceva ce cunoaște și răspunde după cum știe că se face, fără să ia în calcul nici erezia, nici blasfemia.
Pe fundal se auzeau și alte voci.
Voci de femei și de bărbați care strigau pasional: “Călin, te iubim!”
În Săptămâna Patimilor, chiar în miercurea trădării lui Hristos de către Iuda, niște oameni au decis ca, în loc să se îngrijească de sufletele lor și să se roage pentru păcatele proprii, au decis să se ducă la Poliție și să susțină un extremist cu trei dosare penale și vreo șapte capete de acuzare, care se autoproclamă Hristos. Cam atât despre credință la unii români.
Ceilalți au privit împietriți de pe margine. Căci, de fiecare dată, acest Călin Georgescu nu ezită să exploateze niciun sentiment omenesc și să îl întoarcă cu susul în jos, în aplauzele unor mici mulțimi care nu mai știu cum să se mai facă de râs. E drept că le-a ieșit și de data asta. Și, dacă spectacolul ăsta nu s-ar fi întâmplat în Săptămâna Patimilor, probabil că s-ar fi lăsat cu hohote. Aspectul blasfemic, însă, nu poate fi negat. Și nici iertat de vreun creștin adevărat care a trecut măcar o dată prin Cuvântul biblic și a înțeles de acolo câteva idei simple. Sau măcar o poruncă din cele zece: “Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deșert!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dintotdeauna CTP a avut o problemă cu credința creștină. A fost și este un ateu get-beget, dar care are totuși frământări în legătură cu valorile creștine și sensul învățăturii creștine, fiindcă acestea îl ”ard” tare și uneori îl încurcă. Acest articol ar putea părea emoționant, înduioșător și într-un fel chiar este. Numai că el conține, ca de fiecare dată o componentă anti-creștină. Așa ne-a obișnuit maestrul CTP în preajma sărbătorilor creștine de bază (Crăciunul, respectiv Învierea). De data asta nu ne propune ceva ostil pe față la învățătura creștină, ci o interpretare personală (dar necreștină) a ceea ce înseamnă iubirea de Dumnezeu. Desigur, are dreptate cu faptul că o femeie este (sau poate fi) prin natura sa mult mai înclinată spre un sacrificiu omenesc total. Repet, sacrificiu OMENESC total. Femeia are în gene familia, procreerea, creșterea, educarea, apărarea copilului / copiilor săi și chiar sacrificiul pentru ei. Acest fel de sacrificiu se poate extinde și asupra bărbatului ei și de fapt asupra persoanei pe care o iubește cu toată ființa sa. Și da, o femeie poate iubi cu toată ființa sa, până la sacrificiul suprem. E ceva într-adevăr impresionant. Din acest punct de vedere o femeie e clar superioară bărbatului. Dar CTP confundă (voit sau nu) lucrurile. Aici vorbim de o iubire omenească, ”pământeană”, demnă de admirație, desigur, dar care e altceva decât iubirea de Dumnezeu. Prin asta înțelegând iubirea de Cuvânt, de divin, de sacru, de Creație, de scânteia divină din noi toți. O să mi se răspundă că mă înșel, că iubindu-ne aproapele practic îl iubim pe Dumnezeu, cam așa cum spune și CTP. Dar nu e chiar așa. Eu nu sunt un purist, știu că iubirea de oameni (de ”apropapele nostru” în sens creștin) înseamnă implicit iubire de Dumnezeu. Dar atenție mare! E vorba de iubirea ”oricărui om”, adică a aproapelui nostru în sens creștin, ca pe noi înșine. Nu mă refer la ”omenire”, luată la grămadă, ci la a-l iubi pe FIECARE om din jurul nostru. ASTA e iubire de Dumnezeu. Dacă în schimb iubim O ANUMITĂ persoană și atât, asta e iubire omenească, nu de Dumnezeu. Oricât ar fi ea de profundă și de dusă la extrem, până la sacrificiu. E demnă de toată lauda și aprecierea această iubire omenească, cum ar fi iubirea de copii, de părinți, de soț / soție de frați, de prieteni etc DAR nu e iubire de Dumenezeu. Iubirea de Dumnezeu se realizează când îl iubim pe apropapele nostru fiindcă este și el, ca și noi, o suflare de Dumnezeu, fiindcă scânteia dumnezeirii există în fiecare dintre noi. De aceea putem și e bine să îi iubim pe TOȚI ooamenii, adică pe FIECARE în parte. AICI e iubirea dumnezeiască, nu în iubirea particulară, oricât de pasională a unei persoane, fără ca această ubire să aibă la bază aceeași suflare dumnezeiască aflată deopotrivă în acel om și în noi înșine.
”Bravo” maestre! De data asta, voit sau nu, propaganda matale anti-Dumnezeire ai băgat-o ”frumos, elegant, cât de cât” sub masca impresionantă, înduioșătoare a umanității. Ți-ai zis probabil că dacă receptăm ceva scris frumos, sentimental, total neagresiv ca până acum, ci impresionant - omenesc, am și mușcat ideea matale. Nu maestre, cine e creștin adevărat poate discerene între omenesc și divin. Și între iubirea omenească, oricât de puternică și impresionantă și iubirea de esență divină. Dar bănuiesc că sinele matale e coerent. Pentru matale importantă e iubirea omenească, n-ai matale treabă cu iubirea în sens creștin. Ești un umanist, nu zic nu, dar scânteia divină, deși e și în matale, ca în oricine, e ceva invizibil pentru matale. Și ceva pe care o negi cu putere.
În acest articol vine cu o idee de-a dreptul mizerabilă și cu totul nereală, anume că Georgescu ”se autoproclamă Hristos”. Asta numai cineva fără minte sau cu un suflet de propagandist îmbolnăvit în rele o poate spune. Cred că doamna e din a doua categorie. Știe toată lumea că niciodată Georgescu nu s-a asemuit cu Hristos și nici n-a încercat vreodată, direct sau indirect să inducă acest lucru în conștiința susținătorilor săi. El mereu se referă la unitatea dintre noi oamenii, adică dintre el și susținătorii săi (care sunt o mare mulțime de oameni) iar Hristos este altceva, este Dumnezeul către care ne îndreptăm noi, cei uniți, nădejdea în toate. Eu într-un fel am înțeles întotdeauna (din punctul lor de vedere) atacurile propagandistice oricât de virulente, dar care au la bază ceva real, pe care propaganda îl exegerează și îl toacă. Într-un fel, din punct de vedere al meseriei lor, e de înțeles să facă acest lucru, asta e pâinea lor amară și urât mirositoare pe care o mănâncă. Dar mă revoltă atacurile fantasmagorice, lipsite de orice bază reală. Iar asta cu Georgescu care se prezintă ca un Hristos e o bazaconie și o mizerie. Și mai sunt multe alte mizerii nereale care au fost emise de propagandă. Doamna știe că e în fișa postului unui propagandist soroșist să fie oricât de mizerabil, numai să fie eficient. A învățat asta de la CTP. În mizerii, cum am zis, începe să-l ajungă pe CTP. Mai are însă până să-l ajungă și la TALENTUL de a face mizerii.
Nu vezi că aperi un monstru?