Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Bohemian Rhapsody-ul meu: un film de 6 ori „de plâns”

Bohemian Rhapsody

Foto: imdb.com

Nu îmi mai amintesc ce am facut în duminica de 24 noiembrie 1991. Poate că încă o sărbătoream pe sora mea care împlinise 5 ani cu două zile înainte. Voi şti însă de acum înainte ce am făcut sâmbătă, 24 noiembrie 2018: va rămâne în istoria personală drept ziua în care am ascultat Queen şi în care am mers la cinema pentru a vedea Bohemian Rhapsody. Pentru a 6-a oară.

Nu ştiam de existenţa filmului. Am aflat de el dintr-o postare de pe Facebook scrisă cu foarte multă emoţie de cineva care tocmai îl văzuse. Apoi au început să curgă postările despre film şi culmea, la mine pe perete toate erau pozitive. Minunându-mă că nu ştiu nimic despre subiect, am căutat trailerul oficial şi am dat fix peste acela în care Freddie Mercury explică de ce Queen este altfel decât oricare altă trupă rock. M-am regăsit în răspunsul lui şi am simţit că Queen „îmi aparţine”. După asta m-am îmbrăcat şi m-am dus la cinema. 

Pe drum aveam emoţii de parcă ceva de o importanţă majoră avea să se întâmple în viaţa mea. De fapt aşa şi era: urma să mă întâlnesc cu trupa Queen şi mai ales cu Freddie Mercury omul, muzicianul, performerul; urma să-i fiu alături în perioade cheie din viaţa şi cariera lui. Iar cireaşa de pe tort, fără să ştiu, urma să particip la ceea ce unii numesc drept cel mai bun show live din toate timpurile, momentul Queen la Live Aid.

Revenind, aveam emoţii mari şi îmi imaginez acum -după ce am văzut un interviu în care unul dintre apropiaţii săi a povestit despre asta- că aşa trebuie să fi avut şi Freddie atunci când aştepta să o cunoască pe Monserrat Caballé; era neliniştit şi fuma ţigară după ţigară, îngrijorându-se că soprana întârziase deja 5 minute. Eu nu fumam. Doar mergeam repede cu inima să-mi sară din piept, neavând nicio idee despre ce urma să văd pentru că nu aveam nicio idee despre viaţa lui Freddie, preocupându-mă însă că trebuie neapărat să prind un loc în ultimele rânduri ale sălii, pentru a putea vedea bine.

Şi aşa m-am reîntâlnit cu Queen şi Freddie. În casa noastră s-a auzit mereu muzica lor, iar în discuţiile dintre tata şi prietenii lui prindeam câte ceva despre discuri, concerte, însă amănuntele îmi depăşeau puterea de percepţie. Am ştiut practic dintotdeauna Bohemian Rhapsody, We will rock you, Radio Ga Ga, Another one bites the dust, We are the champions şi aşa mai departe. Dar niciodată nu am avut curiozitatea să aflu ce stă în spatele liniei melodice şi a versurilor. Filmul a făcut declicul. De pe 14 noiembrie, ziua în care am văzut filmul pentru prima oară şi până acum, am urmărit în fiecare zi concerte live, documentare, interviuri, am citit articole şi am căutat cărţi scrise de apropiaţii lui Freddie. Pentru prima dată în viaţă am o listă cu cărţi, DVD-uri cu concerte live şi documentare, viniluri de colecţie pe care vreau să le am. Îmi doresc chiar şi posterul de colecţie de la A night at the Opera semnat de Brian May şi Roger Taylor. Nu am fost niciodată fanul vreunei trupe. Până acum.

Foto: imdb.com

Reîntâlnirea cu trupa mi-a stârnit curiozitatea să aflu mai multe despre oamenii din spatele muzicii. La urma urmei, fiecare membru din Queen a scris şi a compus piese care au ajuns în topurile vremii. Din câte am înţeles, e ceva întâlnit foarte rar spre deloc. Dar altfel, omul Brian May de exemplu, în afară de a fi muzician, este doctor în astrofizică şi un activist pentru drepturile animalelor; de câteva zile postează pe Instagram etepele de vindecare prin care trece un arici găsit rănit şi care a suferit o operaţie de amputare a unui picior. Cum să nu-l iubeşti?

Iar Freddie Mercury! Mă fascinează curajul lui de a trăi în propriul adevăr indiferent de părerea celorlalţi – tatăl lui care îi tot spunea că nu face ce trebuie cu viaţa lui, apoi presa care nu era foarte prietenoasă cu trupa în primii ei ani; mă fascinează încrederea pe care o avea în sine şi în capacitatea lui de a crea; mă fascinează puterea lui incredibilă de a interacţiona cu publicul şi de a face fiecare om din mulţime să simtă că Freddie cântă pentru el- dovadă concertele live care sunt asemenea unui organism viu.

La fiecare vizionare a filmului am urmărit şi reacţia publicului. Îmi plăcea să mă duc mai devreme şi să observ oamenii care ieşeau de la proiecţia anterioară. Erau oameni de toate vârstele: tineri, copii şi bătrâni cu părul alb care mergeau agale. Am văzut bărbaţi şi femei cu lacrimi în ochi, cu zâmbete largi, unii cântau, unii se mişcau încă pe ritmurile muzicii; unii rămâneau cufundaţi în scaunele lor până nu mai rula nimic pe ecran; toată lumea era vizibil emoţionată. La unele proiecţii publicul a râs mult (scenariul are umor), la unele nu s-a auzit niciun sunet din sală. De câteva ori s-a aplaudat la final. De vreo două ori s-a bătut din palme pe Radio Ga Ga şi se cânta de parcă eram cu toţii în arena stadionului. Într-una din seri am stat lângă o doamnă cochetă de vreo 60 de ani care a dat tonul aplauzelor de la sfârşit. Fiul ei o adusese la film şi erau amândoi entuziasmaţi. Înainte să plece, s-a întors către mine să îmi spună că i-a plăcut mult şi se simte foarte bine acum că l-a văzut.

Filmul e într-adevăr o bucurie. Îmi pare bine că există, că e produs de Jim Beach, managerul trupei, că muzica este produsă de Brian May şi Roger Taylor. Mi-au plăcut actorii. Chiar mă gândeam ce privilegiu trebuie să fi fost pentru ei să interpreteze asemenea personaje şi mă întrebam, mai ales în cazul lui Rami Malek, oare ce ţi-ai mai putea dori să joci, odată ce l-ai interpretat pe Freddie Mercury? Întrebat fiind de Logan Hill pentru Times Talks dacă are o listă de 3 roluri pe care încă vrea să le interpreteze, Rami Malek a răspuns exact cum îmi imaginam: „Nu, frate, am terminat! Dacă cer mai mult de atât, sunt un nerecunoscător!” („No dude, I’m done! If I ask for anymore than this, I think I’m just a prick!”)

Am plâns de fiecare dată când am văzut filmul; nu neapărat la aceleaşi secvenţe, dar de fiecare dată la final. Cred că cel mai mult am plâns de bucurie că am descoperit Queen şi de aici pot căuta în continuare. Am plâns pentru Freddie şi viaţa lui, pentru bucuriile şi pentru durerile lui, pentru moartea lui. Am plâns pentru ce a reuşit să lase în urmă. Am plâns pentru că am aflat că suna acasă când era în turnee şi cerea să îşi audă pisicile la telefon. Am plâns pentru că Brian, John şi Roger au avut încredere în el şi l-au susţinut. Am plâns pentru „momentele între” (in between moments) pe care Freddie le umplea cu petrecerile lui extravagante. La o scară mai mică sau mai mare, toate acestea sunt în fiecare din noi. Şi poate că am plâns pentru că mi-aş dori să fiu în stare să-mi trăiesc propriul adevăr. La urma urmei, cum a spus şi Jim Beach în film, „soarta le surâde celor îndrăzneţi”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Frumos scris, Cristina! Sper sa vad si eu filmul in curand, m-ai convins.
    • Like 0
  • Mi-aș dori să fiu în stare? :-) :-) :-) :-) :-) :-)
    Pare că nu v-a convins de tot.
    Că fortune favors the bold...sau brave, cum era?....asta e cam sigur.
    Imediat sunt 30 de ani și de la asta...pare că noi nu prea învățarăm povestea asta de la el.
    Vorba lu no moooree........................of that Jazz!
    • Like 0


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult