Bucuria de a fi părtaș la bine

Mama se ridica, parcă împinsă de-un resort, de pe scaun și, câteva secunde mai târziu, știai că avea să dispară în cămară. Îi vedeam umbra prin firul de lumină căscat pe sub tocul ușii ghicindu-i zgomotul făcut în timp ce umbla printre rafturi. Și eu și frati-miu eram experți în a-i ghici mișcările. Știam ce-o să urmeze. Iar venise F. în vizită. Iar urma operațiunea „aprovizionarea”.

Dar mamei nu-i păsa. Cămara se dilata uriaș și o înghițea preț de câteva minute, după care ieșea cu o sacoșă în mână, în care înghesuise borcane cu gem, zahăr, o sticlă cu ulei: „pentru copii”.

Nu pentru noi; pentru ceilalți, pentru ai lui F.

- Hai, mă, mamă..., mârâiam noi.

- Așa e bine, ne-o tăia ea.

- Hai, mă, tată.., comentam noi.

- Așa e bine, ne replica tata.

Am crescut auzind litania asta: „Rău faci ușor. Greu e să faci bine”.

Când făceau schimb de ture, când dăruiau haine, când își ajutau un coleg, când invitam pe cineva la masă, când rezolvau niște acte, când găseau câte o gazdă, când făceau trocuri: țigări contra cărți, când împărțeau din rație, sau din ce reușeau să strângă în cămară...

„Rău faci ușor. Greu e să faci bine”. „E normal să facem bine”.

Și așa am crescut. Imitându-mi părinții. Până aici nu contrazic probabil nicio teorie a parentingului sau a geneticii. 

Dar nu despre teorii e vorba, ci despre „bine” ca o bucată de madlenă care te urmărește așteptând să o înmoi într-o linguriță de ceai.

Știți gustul? Știți bucuria? Puteți descrie starea aia de bine când cineva vă spune mulțumesc? Emoția când reușiți să fiți acolo, atunci când e nevoie, pentru altcineva? Când puteți întinde mâna? Când simțiți că sunteți om?

Despre asta este vorba. Despre bine, dăruit și împărțit voluntar celorlalți. Celor care nu îți sunt rude, nici prieteni, și nici colegi de școală, nici de urcat pe munte. Anonimilor prinși în statistici ca vulnerabili, săraci, copii, tineri cu nevoi speciale, vârstnici. Despre schimbat destine. Despre ajutor. Despre înțelegere. Despre a fi om.

Despre asta este vorba. Despre bucuria de a fi părtaș la bine, pe care Fundația Vodafone România o împărtășește cu orice român care vrea să fie, pentru nouă luni de zile, Voluntar de Profesie, voluntar pentru o organizație / o comunitate în care crede, pentru o idee la care aderă, pentru oameni speciali pentru care merită să transformi imposibilul în „se poate”.

Pentru că Da, se poate. Depun mărturie. Din decembrie 2015 sunt parte a acestui proiect inovator al Fundației Vodafone România, pentru asociația Inima Copiilor.

De ce Inima Copiilor. Nu e o îndrăgosteală de un subiect, copiii. E o relație de încredere construită în timp cu niște oameni și cu o organizație, Inima Copiilor, care și-a fixat obiective clare, pe care și le-a îndeplinit: construirea unui Departament de Cardiochirurgie, care să includă și o sală de Neurochirurgie, la „Marie Curie”, reconstruirea Secției de Terapie Intensivă nou-născuți din cadrul aceluiași spital, o Bancă de lapte matern, care urmează să devină funcțională în scurt timp.

De la întâlnirea mea, ca jurnalist, cu asociația au trecut șapte ani. Șapte ani care se măsoară:

•  într-un corp nou de clădire cu patru niveluri, unde e găzduită și cea mai modernă secție de terapie intensivă nou-născuți din sud-estul Europei, secție construită cu sprijinul financiar al Fundației Vodafone România
  
•  într-un Departament de Cardiochirurgie pediatrică, unde se și operează constant din 23 septembrie 2013, în cadrul misiunilor organizate prin Programul de Dezvoltare a chirurgiei cardiovasculare pediatrice inițiat de Ministerul Sănătății, în cooperare cu Clinica San Donato din Milano și cu Inima Copiilor
  
•  în achiziționarea pentru Neurochirurgie, cu sprijinul Fundației Vodafone România, a unui sistem de neuronavigație, a unei coloane de endoscopie și a unui sistem de monitorizare electrofiziologică
  
•  într-o secție de Neurochirurgie în care pot fi internați 10 pacienți
  

Șapte ani care se măsoară în viață, promisiuni îndeplinite, copii salvați, încredere și oameni stânși în jurul aceleiași idei: de a face bine.

Pentru că despre asta este vorba.

Și despre bucuria de a aduna zâmbete de la micuții cu sindrom rar de intestin scurt, tratați și salvați la Terapie intensivă nou-născuți de la Marie Curie, de a strânge în brațe copiii născuți cu malformații cardiace congenitale - operați și salvați în București, în același spital, de a le da speranță părinților, de a-i cunoaște pe medicii care, cu modestie și har, scriu istorie aici.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp