Bye-bye, Nole! Din Melbourne, privind înapoi fără mânie: ce înseamnă și ce nu înseamnă „judecata” de azi a lui Djokovic?

Foto: Shane McInnes Twitter

Pentru a înțelege mai bine contextul celui de-al doilea verdict judecătoresc care tocmai ce a confirmat decizia ministerială de revocare a vizei lui Djoković încep prin a vă reaminti că Djoković se confruntă în Australia cu un val de antipatie enormă, iar prima hotărâre judecătorească de a anula revocarea vizei a fost strict procedurală, ea nefăcând referire la o serie de probleme de fond.

În decizia ministerială de revocare a vizei, ministrul și-a folosit puterea sa discreționară, în interes public, pentru a atinge o problemă de fond. E important de înțeles că ministrul nu a trebuit să arate că Djoković ori acțiunile sale sunt în detrimentul interesul public, ci doar că acestea ar putea fi. De asemenea, decizia în sine a ministrului (indiferent dacă ea este înțeleaptă sau nu), nu a putut fi, în mod direct, atacată în instanță. Pentru a înțelege de ce, intuitiv, justiția doar aplică legea, nu o și face; doar ministrul, ca oficial ales, poate determina ce este (sau nu) în „interes public”. Deși decizia nu poate fi atacată, există două aspecte, din nou într-un fel oarecum procedurale, ce pot fi totuși contestate. Întâi, atunci când și-a format opinia, a luat ministrul toți factorii relevanți în considerare? Apoi, a fost procesul sau decizional rezonabil și rațional? În cazul în care răspunsul la oricare dintre aceste întrebări este negativ, decizia ministrului poate fi invalidată.

Ambele aspecte au fost puse în discuție de avocații lui Djoković, în fața aceleiași curți care a judecat și primul proces. Aceasta și-a declinat însă competența, și a avansat problema unei curți superioare. Această curte superioară, la rândul său, a decis să audieze cazul nu doar în fața unui singur judecător, ci a unui complet de judecată format din trei judecători.

Escaladarea de la o curte inferioară către una superioară, cu complet de judecată, arată importanța acordată cazului. Pentru că orice întârziere ar fi condus, în practică, la imposibilitatea lui Djoković de a lua startul în turneu, chiar și în cazul unei decizii favorabile lui, toate acțiunile enumerate anterior, la care s-au adăugat judecata în sine și verdictul, s-au petrecut în intervalul vineri seara - duminică după-amiaza. Toate documentele au fost făcute publice (și le puteți găsi aici), iar întreaga judecată a fost transmisă în direct pe YouTube. Menționez toate aceste detalii „organizatorice” doar pentru a remarca importanța arătată cazului, curtoazia extinsă lui Djoković prin eforturile enorme depuse pentru o soluționare rapidă și transparența întregului proces.

Revenind, care a fost până la urmă motivația prezentată de ministru, și care a fost „interesul public”? 

Argumentele aduse de avocații ministrului

Avocații ministrului au pornit de la premisa că în orice altă situație în afara celei expuse de ei, Djoković are dreptate. Pornind de la aceasta premisă, argumentele lor au fost următoarele.

Întâi, ei au afirmat că prezența lui Djoković ar putea agita spiritele în rândul celor care refuză să fie vaccinați, ceea ce ei au sugerat că s-a și întâmplat. 

Apoi, ei au mai susținut că succesul lui Djoković în tenis îl transformă pe acesta într-un idol pentru o parte a publicului. În același fel în care existența unor contracte de sponsorizare e posibilă doar pentru că fanii vor, de exemplu, să joace și ei tenis folosind același echipament ca Djoković, e posibil ca, indiferent dacă el dorește sau nu, refuzul său de a se vaccina ar putea să-i inspire pe unii australieni să-l imite. Inclusiv pe cei care sunt, poate, nehotărâți. 

De asemenea, ei au adus în discuție faptul că Djoković a admis că, deși știa că este infectat cu coronavirus și conform legilor Serbiei ar fi trebuit să se autoizoleze, a interacționat fără mască cu jurnaliștii francezi de la l’Équipe (în Serbia), fără ca măcar el să-i informeze pe aceștia că a testat pozitiv. Comportamentul său din Serbia ar putea fi luat ca exemplu de admiratorii săi din Australia, care ar putea fi înclinați către nerespectarea legilor și restricțiilor impuse de guvern. 

Luate împreună, acestea au fost, în mare, motivele pentru care prezența lui Djoković ar putea fi considerată ca fiind în detrimentul interesul public.

Argumentele aduse de avocații lui Djoković și contraargumentele avocaților ministrului

Ca răspuns, avocații lui Djoković au încercat să arate că ministrul a omis să ia în considerare factori relevanți, iar procesul sau decizional a fost nerezonabil.

Mai precis, ei au sugerat întâi că decizia inițială de expulzare (acum anulată de prima instanță), nu prezența lui Djokovic, a fost cea care a instigat. Apoi, au încercat să demonstreze că ministrul, în motivația sa, nu menționează explicit că a considerat și ce s-ar putea întâmpla când Djoković va fi expulzat: poate că expulzarea va incita chiar mai mult (decât lăsarea sa în țară)? Avocații ministrului au răspuns că, deși nu este menționată explicit, în context este clar ca alternativa efectelor expulzării a fost considerată; mai mult, ministrul nu are obligația de a prezenta toate alternativele posibile pe care le-a considerat, iar cuantificarea efectelor diferitelor alternative este exclusiv la latitudinea sa. În plus, au argumentat că ideea că Australia nu ar putea să-și exercite dreptul de a expulza un cetățean străin, de frica a ceea ce s-ar putea întâmpla în caz că ar face-o, contravine unor principii de bază de suveranitate. 

Apoi, ca punct contestat separat, avocații lui Djoković au încercat să demonstreze că procesul decizional al ministrului a fost nerezonabil. De exemplu, au afirmat că ministrul și-a format opinia asupra a ceea ce ar putea gândi Djoković despre vaccinare doar pe baza unor afirmații făcute de acesta cu multă vreme în urmă în presă, care au fost scoase din context, și care poate că acum au sunt „minore” și „nereprezentative”. Nimeni, nici chiar ministrul, nu poate ști ce este în mintea lui Djoković acum. Dacă ar fi dorit, ministrul ar fi putut (și poate chiar ar fi trebuit) să-l întrebe pe Djoković care este părerea sa actuala în ceea ce privește vaccinarea; acesta însă nu a făcut-o. Răspunsul avocaților ministrului a fost că vaccinul a fost disponibil iar Djoković a fost eligibil pentru a fi vaccinat de multă vreme; a-l întreba ce crede despre vaccinare este nenecesar, atâta vreme cât se poate pur și simplu observa că acesta a ales să rămână nevaccinat (implicația fiind că acțiunile, nu vorbele, contează).

Alte argumente și contraargumente, în linia celor de mai sus, însă probabil mai puțin importante, au mai fost făcute și discutate de ambele părți.

Decizia completului de judecată

Ținând cont de faptul că turneul începe mâine, completul de judecată s-a angajat să comunice decizia azi, chiar dacă motivația completă și detaliată a deciziei va fi publicată doar în zilele următoare. Hotărârea venită a fost unanimă și a dat câștig de cauză ministrului. La pronunțarea hotărârii, curtea a ținut însă să precizeze, din nou, că hotărârea confirmă doar că nu există motive pentru a crede că ministrul a omis factorii relevanți din considerare, ori că procesul său decizional a fost nerezonabil. Cu alte cuvinte, ministrul a urmat „procedura” corectă. Decizia în sine a ministrului nu este însă calificată în vreun fel de hotărârea judecătorească; cât de înțeleaptă (sau lipsita de înțelepciune) a fost decizia ministerială - asta a fost în afara obiectului judecății.

Mulțumesc că ați citit această serie de articole, salutări din Melbourne și... să înceapă tenisul!

PS: Toate articolele au fost documentate și scrise voluntar și nu sunt monetizate în vreun fel de autor. Titlurile articolelor și moderarea comentariilor aparțin platformei Republica. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp