Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Cămările copilăriei

dulceata - getty

(Foto Guliver/Getty Images)

De la marginea satului, unde ne lăsa autobuzul, mergeam pe jos vreo trei kilometri, urmând firul râului în sens invers, până în centru. De acolo, drumul se împrăștia în mai multe ulițe care urcau, șerpuind spre coastele îmbrăcate cu păduri. Casele se iveau la cotitura fiecărui drum abrupt, împreună cu acareturile lor. Emoția creștea pe măsură ce ne apropiam de ograda bunicii. Ultima bifurcație și coteam la dreapta. De acolo vedeam clădirea, albă, învelită cu șiță și împrejmuită de o sală largă, din lemn, pe două dintre laturi. Se arăta sus, în capătul uliței și părea impunătoare, sobră. De cele mai multe ori, bunica ne aștepta acolo, pe latura scurtă a sălii, dinspre drum, ușor aplecată peste margine, cu mâna dreaptă apărându-și ochii de soare, iar cu stânga ținându-se de betele ce-i încingeau mijlocul, peste fotă. Purta un batic negru de sub care se zărea părul alb, strâns la ceafă. 

Singurele suflete din ograda ei, odinioară plină de viață, erau acum o pisică de pripas și Grivei, un câine alb cu pete negre, care se hrănea cu un boț de mămăligă sau de pâine și care făcea de pază priponit de un stâlp al magaziei, la intrarea în curte, pe stânga. În interior găseai uneltele obișnuite într-o gospodărie: sapă, lopată, greblă, cazma. 

Magazia era mobilată cu stive de lemne și o buturugă în care sta înfipt un topor, unde făceai surcele sau țăndări, bune pentru aprins focul. Într-un colț, câteva butoaie goale, iar lângă ele, alte buturugi ceva mai mari, în chip de scaune și masă. Pe vremuri, bunicul se retrăgea acolo cu prietenii lui și scotea din butoi, legat cu sfoară, câte un țoi de țuică pe care o asortau cu felii de șuncă, pâine și o ceapă strivită. Mai încolo, pe latura din fața casei a curții, era grajdul, spațios, din lemn înnegrit de timp, la fel ca magazia, și, ca și celelalte clădiri, acoperit cu șiță. Se vedeau bârnele groase îmbinate la colțuri cu o tăietură meșteșugită. Din podul grajdului mai atârnau încă fuioare din fânul vechi care servea acum de culcuș pisicii. 

Cu timpul, clădirea s-a lăsat pe o parte, iar în cele din urmă bunica a vândut-o unui sătean. Pe portița de lângă grajd intrai în grădină, care urca până la hotarul cu finu’ Gică; o fâșie de pământ în pantă, unde bunica cultiva porumb, dovleci și fasole, iar pe margine câteva rânduri de meri, peri și pruni. Revenind în curte, pe latura din dreapta, care închidea curtea spre casă, se afla bucătăria de vară, locul de unde ieșeau minunatele miresme care mi-au încântat copilăria. 

Bucătăria fusese alcătuită din lemn tăiat fin, în modele împletite. O grădiniță cu flori o despărțea de zona grajdului. Soba din cărămidă, cu plită și cuptor, funcționa cu vreascuri, pe care bătrâna le păstra în legături ordonate, stivuite la streașină. Mirosul de lemn, fumul acela de sfârșit de vară la munte, ne pătrundea în nări încă de la poartă.

În vreme ce noi intram în curte, bunica cobora cele trei trepte de piatră ale sălii, să ne întâmpine. Se făcuse cald, era aproape de prânz, în ziua de 15 august, iar dânsa se numea Maria. Obrazul încrețit i se rumenea de bucurie când îi sărutam mâna, apoi ne mângâia pe creștet și arăta spre masa rotundă, din lemn, care ne aștepta lângă bucătărie. Ne așezam pe scăunelele pitice, în curtea pietruită și ne lăsam papilele pradă vinetelor coapte, ardeiului copt, ciupercilor prăjite pe plită. Bunica răsturna mămăliga direct pe masa joasă din lemn și tăia cu ața porții fumegânde care topeau în strachină feliile de brânză grasă, de oaie, sau de caș afumat. La mămăliga aceea se potrivea și scrumbia sărată friptă pe jar, iar la sfârșit, laptele prins, gros ca smântâna. 

După masă, ne plăcea să intrăm în casă, la răcoare și odihnă. Din sală pătrundeai într-o verandă, apoi în camera de locuit, în stânga, și în casa mare, în dreapta, care era odaia bună, ținută pentru oaspeți. În față intrai într-o cămară, care fusese cândva dormitor pentru fete; o cămăruță ca de păpuși, cu o ferestruică prin care puteai vedea muntele, nu departe. Abia încăpeau o masă, un pat mic și câteva etajere cu provizii. Acolo găseam mereu ceva misterios, ceva dulce și bun. Scotoceam prin cutiile de pe etajeră și aflam rahat colorat, caramele, bomboane simple, niște banale dropsuri, dar care aveau un gust aparte acolo, în cutia bunicii... În casa mare ne urcam apoi în patul cel lat, acoperit cu macat țesut în război și deschideam albunul cu fotografii, cerând bunicii să ne povestească despre fiecare personaj pe care nu-l cunoșteam. 

Dintr-o fotografie înrămată, așezată pe masă, ne priveau fără să ne vadă, căci veneam din viitor; bunicul, stând pe scaunul studioului foto, în haine nemțești, cu pălărie neagră cu boruri largi și mustața răsucită, și bunica, alături, în picioare, o codană îmbrăcată cu fotă și ie din mătase albă, de mireasă, și având o umbrelă albă, de soare pe care se sprijinea, ca pe un baston.

Curând, se lăsa seara, noi trebuia să prindem autobuzul care trecea pe la marginea satului, la vreo trei kilometri de casa bunicii. Ne luam rămas bun în fugă, ea urca cele trei trepte de piatră și grăbea la locul acela de pe sală, care semăna cu prova unui vapor, de unde ne putea însoți cu privirea până coteam la stânga, în vale.

Și în casa părinților mei, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă roșie, exista un loc al gusturilor și mirosurilor: cămara de alimente, de lângă bucătărie. Pe tot peretele din stânga, tata instalase rafturi, unde se odihneau borcane de toate formele și culorile, pe care mama le pregătea toamna, din roadele grădinii. Erau așezate pe etajere, după mărime: pe rafturile de jos, cele mari, de zece sau cinci litri, cu murături dintre cele mai diverse, cu morcovi, varză și gogonele, castraveți sau gogoșari; mai sus, nenumărate sticle cu bulion, ale căror dopuri de plută, legate cu sforicică, erau îmbrăcate cu smoală, ca să etanșeze conținutul; veneau apoi zacuștile, compoturile de prune, mere și cireșe, și, în sfârșit, pe raftul cel mai de sus, magiunul, care era bun iarna, pe felii de pâine neagră și dulcețurile de vișine, zmeură, mure, nuci, fiecare cu eticheta sa. 

Din când în când, după o repriză bună de joacă, ne aminteam de colțul cu bunătăți și intram în bucătărie, apoi în cămară, fără să știm precis ce anume vrem. Privirea se plimba pe burțile lucioase din sticlă și dintr-o dată se declanșa acea poftă vie și de nestăvilit de a mânca ceva dulce. Luam un taburet din bucătărie și mă cocoțam cât mai aproape de ținta dorințelor noastre. De acolo, citeam fratelui meu mai mic etichetele de pe borcane și hotăram împreună ce anume să atacăm. El rămânea jos și ridica ochii mari, rotunzi, așteptând răbdător ca eu să cobor cu prada, apoi împărțeam frățește concentratul de dulce, cu aceeași linguriță. După aceea închideam borcanul cu ce mai rămăsese în el și procedam în ordinea cunoscută, așezându-l la locul lui, între celelalte. În timp, gestul se repeta, iar mama descoperea, desigur, borcanele golite pe jumătate sau aproape de tot; faptul că ea n-a vădit niciodată micul nostru jaf ne-a făcut să credem că nimeni n-a știut nimic...

În casa noastră de acum, avem o cămară mică de alimente, despărțită de bucătărie printr-o ușă minusculă. Pentru a folosi cât mai eficient spațiul, am pus rafturi atât cât a permis arhitectura locului. Fără să le ascund intenționat, dar din dorința de a nu încuraja copiii la excese, așezam dulciurile în locuri cât mai greu de găsit. I-am surprins adesea căutând ceva bun prin cămară și mă înduioșam, fiindcă mă vedeam pe mine în trecut.

- Mamă, mai ai plăcintă cu mere? întreabă unul dintre ei, căutând din ochi înăuntru, în timp ce celălalt rămâne în ușa cămării, fiindcă acum sunt mari și nu mai încap împreună în spațiul îngust.

Chiar și astăzi, când ne vizitează, ei caută cu înfrigurare acel ceva bun în cămara copilăriei lor. Îi văd cum consumă cu poftă lucruri care pot părea banale pentru un străin, dar pentru noi nu, mânați de o foame de trecut care nu se stinge decât astfel.

Papilele noastre păstrează, pesemne, amintiri legate de un timp fericit, proustian, pe care îl întrezărim ca un flash, fără să-l putem apuca, în timp ce scriem textul propriei vieți, cu viața noastră.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte frumos totul, cu parfum de Medeleni, cu deosebirea că acolo Patapum și Ali trăiau în libertate și erau hrăniți cu ce e mai bun pentru căței, pe când Grivei din povestea de mai sus își petrece viața legat și este hrănit cu mămăligă și pâine. Traiul amărât al bietului Grivei întunecă frumusețea poveștii și urâțește sufletul celei care îl are în bătătură.
    • Like 0
    • @ Florian Nicolaescu
      Corina check icon
      Ce absurd sunteți.
      • Like 0
  • am avut o copilarie perfecta . am avut bunici minunati la care mergeam zilnic. acum incerc sa recreez acea atmosfera pt nepoti. trebuie sa vada si ei un alt stil de viata,o alta cultura decat cea a banului si profitului.
    • Like 1
  • Nini check icon
    Mulțumesc pentru toată atmosfera creată și pentru clipele de trăire adevărată evocate. E atât de frumos și simplu să mai fim copii...
    • Like 1


Îți recomandăm

Dove cover

De ce au nevoie adolescenții pentru a-și dezvolta o imagine sănătoasă de sine? De mai mulți factori protectori, dintre care cel mai important este relația de încredere și apropiere cu adulții din viața lor, cu precădere părinții.

Citește mai mult

Mădălina Stănescu

„Nu ar trebui să existe business de niciun fel care să nu aibă prezență minimă în online, iar aici mă refer la website în primul rând și apoi la pagini pe rețelele de socializare. Încă mai sunt afaceri care au numai prezență pe Facebook, iar noi le spunem că nu e sănătos să-ți pui tot ce ține de identitatea și brandul tău pe o singură platformă, care, iată, acum ceva săptămâni, a picat 6 ore, nu a mai funcționat deloc”, spune Mădălina Stănescu, fondator Optimized,

Citește mai mult