Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

„Ceasul tău e din aur?” m-a întrebat francezul. Cum am plecat la cules de vie în Franța ca să-mi iau acasă „un televizor în culori”

Cules de vie

Foto: Guliver Getty Images

Francezul se zgâia la mine și mă simțeam din ce în ce mai prost. Mihai s-a enervat la un moment dat:

- Ce se tot holbează ăsta la tine?

- Lasă-l în pace, am spus, mă descurc.

Mihai i-a aruncat o privire plină de înțeles, după care a continuat să mănânce. De câteva zile, de când eram la Chablis, bărbatul ăsta uscățiv, între două vârste, cu obrazul străbătut de vinișoare roșii, mă privea insistent atunci când luam loc la masa comună, după munca zilei. Ne aflam într-o sală lungă, cu boltă ca de cramă, amenajată special pentru meseni numeroși. La cules, în timpul zilei, ne adunam cam șaptesprezece oameni, dar seara, la cină, nu știu cum se făcea că numărul se dubla brusc și sala se umplea. Lumea era veselă, se spuneau povești, glume. Bucatele gustoase și preparate cu dichis de trei doamne simpatice, care aveau grijă să umple carafele cu vin chihlimbariu și roșu. Plictisiți de minunatul lor vin alb, chablinezii făceau schimb de produse cu viticultorii din apropiere, de unde aduceau din cel rubiniu, care, băut în cantități nerezonabile, le colora obrajii într-un stacojiu de infarct. Era o atmosferă familială, toți se cunoșteau între ei dintotdeauna, fie ca rude, fie ca prieteni și nu percepeau culesul viei ca pe o corvoadă, cum te-ai fi așteptat, ci ca pe o sărbătoare. 

Majoritatea nu erau plătiți, fiindcă se ajutau între ei; trecuți de prima, chiar și de a doua tinerețe, se bucurau că s-au reîntâlnit și aveau mai mult chef de vorbă decât de muncă. Noi eram singurii străini rătăciți pe-acolo și ne primiseră cu căldură și curiozitate, fiindcă România nu-și pierduse încă din capitalul de încredere din partea Occidentului. Noi nu mai munciserăm la cules de struguri decât în studenție, la practica agricolă; cu toate astea, eram hotărâți să nu ne facem de rușine și puneam toată energia tinereții alături de ei. Așa că aveam ritmul nostru și nu ne lăsam antrenați de spiritul lor jucăuș când lăsau lucrul pentru orice pricină, fie pentru a-și aminti episoade din război, dacă trecea pe deasupra vreun avion, fie pentru a reclama pauza de casse-croûte, o „gustare” pantagruelică înecată în vin. După ce ne duceam la capăt rândurile de vie, ne întorceam să-i ajutăm pe cei mai bătrâni și abia apoi începeam alt rând. Fără să ne dăm seama, ne-am atras simpatia lor, iar mâinile noastre, pline de tăieturi și zgârieturi, au început să semene cu palmele lor mult încercate.

Privirea vecinului meu de masă lua o traiectorie elicoidală și se așeza pe mine ca o muscă cercetătoare, pe care o tot dai la o parte, dar se întoarce în același loc. Nici măcar nu eram sigură că eu aș fi ținta, fiindcă omul se uita atât de strâmb, ori din cauza vinului roșu, ori a vreunui defect.

- Ceasul tău e din aur? mă întrebă în cele din urmă, nemaisuportând apăsarea curiozității.

Aha! Asta era, deci!

- Da, am zis după un moment de ezitare. Nu știu ce mi-a venit să-i răspund astfel. Poate simțeam nevoia să ridic o barieră între mine și el, pentru ca să mă apăr, să fiu mai la adăpost... Dacă i-aș fi răspuns: Nu, e din metal galben, are o brățară chinezească, el n-ar fi fost surprins, doar că am fi devenit ceva mai „colegi” pe plantație și la masă, iar eu nu voiam asta. Nu era mare lucru sa admită că niște bieți români au venit să culeagă struguri în țara sa, pentru că la ei sunt plătiți de nimic. Dar așa am simțit eu atunci, că aș fi etalat o sărăcie pe care el nu avea dreptul să o măsoare, așa că am profitat de ideea pe care mi-a sugerat-o neașteptat.

Venisem așadar la Chablis împreună cu prietena mea, inginer chimist și cu prietenul nostru, inginer zootehnist, după ce îmi rugasem prietenii francezi să ne găsească ceva de lucru în timpul vacanței mele de vară și al concediului celorlalți doi. Fiecare dintre noi lăsase acasă câte doi copii și un soț sau o soție. Ne lega o veche prietenie și lupta cu greutățile financiare în acei ani în care salariul niciunuia dintre noi nu depășea o sută de dolari pe lună. Era în 1992. Din decembrie ‘89, nu mai conteneam să citim ziare. Înghițeam politică de-a valma. Între timp, Pământul reîncepuse să se învârtească, dar noi încă nu eram dumiriți. Funcționam pe pilot automat la locurile de muncă, epuizați de nopțile pierdute la TV și în discuții aprinse, încercând să înțelegem ce se întâmplă cu noi. Până când, într-o zi, fiul meu cel mic, care era pe atunci în clasele primare, m-a informat, venind de la școală:

- Știi, mamă, majoritatea colegilor mei au televizor color!

Nu mi-a spus cu reproș. Am avut marele noroc ca fiii mei să nu pretindă niciodată nimic. Am avut marele noroc ca fiii mei să înțeleagă fără prea multe explicații că nu se poate mai mult. Dar televizorul color, asta era tot ce-și puteau dori niște copii îndrăgostiți de desene animate, un obiect pe care chiar și noi, adulții, visam să-l avem. Știam prea bine ce făceau alți părinți ca să aducă în casă minunea colorată; unii bișniță la turci, alții la polonezi, alții prin Iugoslavia. Atunci am hotărât să fac bani, bani pentru televizor.

- E de vânzare? continuă francezul.

- Oh, nu, în niciun caz, am plusat eu, e moștenire de familie!

Gânditor, mai cântări o dată cu ochii lui înroșiți ceasul meu de mână auriu, apoi, luându-și inima în dinți, ca pentru un ultim asalt, mă întrebă:

- Dacă ai atâția bani, de ce ai mai venit la cules???

- Din curiozitate. Am vrut să cunosc viața voastră adevărată, nu numai muzeele, pe care oricum, le știam din cărți...

- Ah bon! mormăi, semn că a priceput, apoi aruncă o ultimă privire admirativă, de data asta adresată nu ceasului, ci mie.

În trei săptămâni de muncă am câștigat suficienți bani cât să putem cumpăra în țară mult visatul televizor și să ne mai rămână încă ceva. Optimist vorbind, a fost reprezentarea materială a unui „proiect pe fonduri europene”, pentru familia mea, înainte chiar de intrarea țării în UE. Dintr-un punct de vedere mai puțin optimist, experiența venea să confirme concepția proletară cum că activitatea intelectuală nu realizează nimic demn de prețuire și că doar producerea de bunuri materiale poate duce la un progres social... 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Si asta era doar inceputul . Timp de 30 ani s-a mers cam in aceeasi directie .
    Cum de atata timp , fiind in acelasi club cu ei nu reusim sa ajungem la o normalitate economica , sociala ,? Cred ca in primul rand politicul poate fi explicatia .
    Conducerea asta anapoda , dilentantista si individualista , mioapa si imorala a dus si duce spre starea asta de lucruri cvasipermanenta .
    Oameni cu studii si capacitate intelectuala care sunt la cules de struguri ( pt bani nu de placere! ) si analfabeti care conduc . Inversiunea perfecta !
    Socialismul nostru dinainte de '89 in fapt era un individualism materialist . Materialism care o sa ne omare in final .
    Iar liberalismul si democratia post '89 " facute " ( mimate ) de "preotii religiei urii - comunismul " a iesit cum vedem .
    In Vrancea de unde sunt eu , majoritatea satelor care traiau de secole avand ca bazxa economica via , vinul ( cca 1/3 din judet ) , acum sunt pustii . Cel mult populate de batrani .
    Culmea este ca si putinii tineri care mai sunt in ele merg la munca in afara .
    Ghiciti unde ?! ... La munca la vie ! In Franta . Facand fix aceeasi munca ca aici !
    De ce acolo se poate trai decent din asa ceva si aici nu ? Oare nu in modul cum sunt organizate lucrurile exista explicatia ?
    Vinul , care cica este aliment are un regim de vanzare restrictiv mai ceva ca drogurile ! Mai bine l-ar declara etnobotanic ! S-ar vinde mai usor .
    Iar rachiul ( traditional; de veacuri in zona si nu inventat de statul roman asa cum pare sa spuna acesta dupa monopolul pe care si l-a tras ! L-au inventat alchimistii arabi in timpul " Marii Ciume " 1346-1348 e.n. ) este daca-l produci un fel de " autodenunt penal " !
    Asa stau treburile cu via , managementul si traditionalul proverb romanesc " omul potrivit la locul potrivit ! " . Doar ca totul se implementeaza in logica negata !
    • Like 0
  • Stimata Dna Iulia Giurgiu, pai credeti ca nu conceptia "proletara" privind productia de bunuri materiale conduce la progres social ? Inca mai credeti diversiunea aceasta anti-romaneasca ? Pai de ce statele evoluate (SUA, UK, Germania, Japonia, etc) au dus productia materiala pe cele mai inalte culmi ? Marile realizari ale stiintei si culturii, din lumea moderna, inca din epoca Renasterii, s-au facut in societatile care chiar s-au bazat pe productia materiala. Adica SUA n-are intelectualitate de cel mai inalt nivel pentru ca productia lor de bunuri materiale este la cel mai inalt nivel din lume ? Gandirea "proletara" s-a nascut chiar din inima capitalismului, Marx, Engels, Lenin fiind nascuti in societatea capitalista. Ideologiile din care s-au inspirat sunt tot din capitalism sau chiar mai vechi : Aristotel, Hegel, Feuerbach si chiar din concepte biblice. Productia bunurilor materiale nu are nimic in contradictie cu intelectualitatea. Intelectualitatea desavarseste calea spre o productie de bunuri materiale de inalta calitate si tehnologie de care sa se bucure tot omul.
    PS. Chiar ceasul dvs. de "aur" a fost conceput de intelectuali (dintr-o tara comunista cum este China) de clasa la fel ca si televizorul color cumparat din Franta. Daca bolsevicii rusi au fost odiosi, ca si ciracii lor din Romania sau alte tari (ex) comuniste asta nu inseamna ca restul comunistilor (fosti peceristi) am fost niste bestii anti intelectuale, Probabil d-aia ne-au ras astia de dupa 1989 de pe fata pamantului sute sau mii de fabrici si uzine pentru care natia romaneasca a asudat sute de ani sa le ridice, astfel ca mai avem putin si ne introduc astia in negura evului mediu probabil pentru ca intelectualitatea noastra nu poate progresa din cauza productiei bunurilor materiale. Scuze pentru lungimea comentariului.
    • Like 0
    • @ Cristescu P. Radu
      Pe Lenin sa-l plasam totusi in locul corect : Simbirsk , Urali , Asia . In familia corecta " criminali din Asia si atentatori la viata Imparatului .
      Iar fabricile si uzinele nu cumva au fost vandute , praduite , taiate , in mod majoritar fix de " urmasii PCR " ? Stim cumva vreo mare firma din Occident care a venit sa taie aici vreo fabrica ? Dar stim destui turci , arabi si golani aciuati pe langa " urmasii PCR " care au facut-o ! Iar acum multe locuri de munca din Romania din industria manufacturiera , relativ bine platite , sunt create fix de firme din Occident . Cum se explica , contadictia asta ? Occident care ziceti ca ne-a distrus industria si care acum creaza locuri de munca ... in induistrie . Cand ajunge la putere golanul bolsevic ( hot , prost , imoral , tupeist ) rezultatul cam asta e . Uitati-va in toate tarile post comuniste ce se intampla ! Acolo unde conduc cei de " anvergura " similara cu ai nostri . Vedeti asemanari ? Izbitoare chiar ?
      " Omul nou " creat de comunisti ... ala a distrus . Zic eu .
      • Like 5


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult