„Ceasul tău e din aur?” m-a întrebat francezul. Cum am plecat la cules de vie în Franța ca să-mi iau acasă „un televizor în culori”

Foto: Guliver Getty Images

Francezul se zgâia la mine și mă simțeam din ce în ce mai prost. Mihai s-a enervat la un moment dat:

- Ce se tot holbează ăsta la tine?

- Lasă-l în pace, am spus, mă descurc.

Mihai i-a aruncat o privire plină de înțeles, după care a continuat să mănânce. De câteva zile, de când eram la Chablis, bărbatul ăsta uscățiv, între două vârste, cu obrazul străbătut de vinișoare roșii, mă privea insistent atunci când luam loc la masa comună, după munca zilei. Ne aflam într-o sală lungă, cu boltă ca de cramă, amenajată special pentru meseni numeroși. La cules, în timpul zilei, ne adunam cam șaptesprezece oameni, dar seara, la cină, nu știu cum se făcea că numărul se dubla brusc și sala se umplea. Lumea era veselă, se spuneau povești, glume. Bucatele gustoase și preparate cu dichis de trei doamne simpatice, care aveau grijă să umple carafele cu vin chihlimbariu și roșu. Plictisiți de minunatul lor vin alb, chablinezii făceau schimb de produse cu viticultorii din apropiere, de unde aduceau din cel rubiniu, care, băut în cantități nerezonabile, le colora obrajii într-un stacojiu de infarct. Era o atmosferă familială, toți se cunoșteau între ei dintotdeauna, fie ca rude, fie ca prieteni și nu percepeau culesul viei ca pe o corvoadă, cum te-ai fi așteptat, ci ca pe o sărbătoare. 

Majoritatea nu erau plătiți, fiindcă se ajutau între ei; trecuți de prima, chiar și de a doua tinerețe, se bucurau că s-au reîntâlnit și aveau mai mult chef de vorbă decât de muncă. Noi eram singurii străini rătăciți pe-acolo și ne primiseră cu căldură și curiozitate, fiindcă România nu-și pierduse încă din capitalul de încredere din partea Occidentului. Noi nu mai munciserăm la cules de struguri decât în studenție, la practica agricolă; cu toate astea, eram hotărâți să nu ne facem de rușine și puneam toată energia tinereții alături de ei. Așa că aveam ritmul nostru și nu ne lăsam antrenați de spiritul lor jucăuș când lăsau lucrul pentru orice pricină, fie pentru a-și aminti episoade din război, dacă trecea pe deasupra vreun avion, fie pentru a reclama pauza de casse-croûte, o „gustare” pantagruelică înecată în vin. După ce ne duceam la capăt rândurile de vie, ne întorceam să-i ajutăm pe cei mai bătrâni și abia apoi începeam alt rând. Fără să ne dăm seama, ne-am atras simpatia lor, iar mâinile noastre, pline de tăieturi și zgârieturi, au început să semene cu palmele lor mult încercate.

Privirea vecinului meu de masă lua o traiectorie elicoidală și se așeza pe mine ca o muscă cercetătoare, pe care o tot dai la o parte, dar se întoarce în același loc. Nici măcar nu eram sigură că eu aș fi ținta, fiindcă omul se uita atât de strâmb, ori din cauza vinului roșu, ori a vreunui defect.

- Ceasul tău e din aur? mă întrebă în cele din urmă, nemaisuportând apăsarea curiozității.

Aha! Asta era, deci!

- Da, am zis după un moment de ezitare. Nu știu ce mi-a venit să-i răspund astfel. Poate simțeam nevoia să ridic o barieră între mine și el, pentru ca să mă apăr, să fiu mai la adăpost... Dacă i-aș fi răspuns: Nu, e din metal galben, are o brățară chinezească, el n-ar fi fost surprins, doar că am fi devenit ceva mai „colegi” pe plantație și la masă, iar eu nu voiam asta. Nu era mare lucru sa admită că niște bieți români au venit să culeagă struguri în țara sa, pentru că la ei sunt plătiți de nimic. Dar așa am simțit eu atunci, că aș fi etalat o sărăcie pe care el nu avea dreptul să o măsoare, așa că am profitat de ideea pe care mi-a sugerat-o neașteptat.

Venisem așadar la Chablis împreună cu prietena mea, inginer chimist și cu prietenul nostru, inginer zootehnist, după ce îmi rugasem prietenii francezi să ne găsească ceva de lucru în timpul vacanței mele de vară și al concediului celorlalți doi. Fiecare dintre noi lăsase acasă câte doi copii și un soț sau o soție. Ne lega o veche prietenie și lupta cu greutățile financiare în acei ani în care salariul niciunuia dintre noi nu depășea o sută de dolari pe lună. Era în 1992. Din decembrie ‘89, nu mai conteneam să citim ziare. Înghițeam politică de-a valma. Între timp, Pământul reîncepuse să se învârtească, dar noi încă nu eram dumiriți. Funcționam pe pilot automat la locurile de muncă, epuizați de nopțile pierdute la TV și în discuții aprinse, încercând să înțelegem ce se întâmplă cu noi. Până când, într-o zi, fiul meu cel mic, care era pe atunci în clasele primare, m-a informat, venind de la școală:

- Știi, mamă, majoritatea colegilor mei au televizor color!

Nu mi-a spus cu reproș. Am avut marele noroc ca fiii mei să nu pretindă niciodată nimic. Am avut marele noroc ca fiii mei să înțeleagă fără prea multe explicații că nu se poate mai mult. Dar televizorul color, asta era tot ce-și puteau dori niște copii îndrăgostiți de desene animate, un obiect pe care chiar și noi, adulții, visam să-l avem. Știam prea bine ce făceau alți părinți ca să aducă în casă minunea colorată; unii bișniță la turci, alții la polonezi, alții prin Iugoslavia. Atunci am hotărât să fac bani, bani pentru televizor.

- E de vânzare? continuă francezul.

- Oh, nu, în niciun caz, am plusat eu, e moștenire de familie!

Gânditor, mai cântări o dată cu ochii lui înroșiți ceasul meu de mână auriu, apoi, luându-și inima în dinți, ca pentru un ultim asalt, mă întrebă:

- Dacă ai atâția bani, de ce ai mai venit la cules???

- Din curiozitate. Am vrut să cunosc viața voastră adevărată, nu numai muzeele, pe care oricum, le știam din cărți...

- Ah bon! mormăi, semn că a priceput, apoi aruncă o ultimă privire admirativă, de data asta adresată nu ceasului, ci mie.

În trei săptămâni de muncă am câștigat suficienți bani cât să putem cumpăra în țară mult visatul televizor și să ne mai rămână încă ceva. Optimist vorbind, a fost reprezentarea materială a unui „proiect pe fonduri europene”, pentru familia mea, înainte chiar de intrarea țării în UE. Dintr-un punct de vedere mai puțin optimist, experiența venea să confirme concepția proletară cum că activitatea intelectuală nu realizează nimic demn de prețuire și că doar producerea de bunuri materiale poate duce la un progres social... 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp