Foto: Inquam Photos/ Ghiță Porumb
Pentru mulți dintre noi, sărbătoarea Paștelui vine la capătul unei perioade de alergătură, de sarcini de bifat la serviciu și de vrie consumeristă. Pentru bunicii și străbunicii noștri și pentru cei dinaintea lor, sărbătorirea Paștelui era o lungă călătorie plină de secvențe încărcate de dimensiune spirituală, dar și de superstiții fără legătură cu tradiția creștină.
În Vinerea Mare se cocea pasca, decorată cu o cruce din cocă, iar mulți țărani făceau o cruce de funingine pe peretele cuptorului, băteau mătănii și se rugau. „E o rugăciune care mie îmi place foarte multe: Cruce-n casă, cruce-n masă, Maica Sfântă la fereastră, Dumnezeu cu noi la masă”, povestește Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român. Iar momentele de sărbătoare din Duminica Paștelui nu erau concepute de comunitățile tradiționale românești fără austeritatea celor 40 de zile de post. „Postul era văzut ca un fel de drum pe care pornești și mulți țărani, inclusiv bunica mea, erau foarte riguroși. Puneau chiar deoparte vasele „de frupt” în care se pregătea mâncare de dulce și timp de 40 de zile nu se atingeau de ele. Luni, în Săptămâna Mare se ținea în multe părți post negru, ca și în Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă în care Isus Hristos a fost răstignit”, spune Ciprian Voicilă.
Un alt moment important era Joia Mare, în care majoritatea țăranilor se abțineau să lucreze. „În mitologia poporului român, există un personaj feminin numit Joimărița, care e o personificare a Joii Mari. Avea niște trăsături înfiorătoare, semăna cu Muma Pădurii, iar țăranii credeau că străbate satele și le pedepsește pe fetele tinere sau pe femeile căsătorite care nu terminaseră de tors cânepa, le ardea degetele, le bătea peste degete. Deci toată treaba trebuia terminată până în Joia Mare. Era un tabu care trebuia respectat, un tabu recurent când vorbim despre sărbătorile mari. Sunt niște elemente precreștine care s-au îmbinat cu elementele creștine ce vin din Decalog, din porunca de a cinsti ziua Domnului”, explică sociologul.
Ouă împistrite pentru nași și ouă negre pentru cei trecuți dincolo
Totuși, în Joia Mare, gospodinele vopseau sau încondeiau ouă. „Ouăle de Paști, alături de pască și de miel reprezintă alimentația rituală care definește din punct de vedere culinar Sfintele Paști. Ouăle de Paște erau de două categorii, cele vopsite într-o singură culoare și cele încondeiate, mult mai migăloase, mult mai greu de realizat. Acestea erau făcute pentru a fi dăruite îndeobște persoanelor mai importante, nașilor de botez sau de cununie. Celor încondeiate li se mai spunea în diverse regiuni ale României și împistrite, muncite, chinuite. În vechime, unele ouă erau vopsite în negru, în amintirea celor din neam care trecuseră dincolo. Țăranii credeau că dacă noi ciocnim aici de Paște ouă în numele lor, află și ei pe lumea cealaltă că a venit Paștele și se bucură alături de noi. De altfel, tot în mentalitatea noastră tradițională, de Paște, ca și de Crăciun, ca la orice mare sărbătoare, se dă și de pomană. Tot în ideea asta, de a participa la bucuria Învierii Domnului sau a sărbătorii respective întregul neam”, spune Ciprian Voicilă.
„Crăciunul sătulul, Paștele fudulul”
Ca și astăzi, în Săptămâna Mare, creștinii se spovedeau, pentru a se putea împărtăși. „Apoi noapte Înviere, țăranii își puneau în raniță câte puțin din alimentele pe care urmau să le consume, ca să fie sfințite. După aceea se întorceau cu lumina cu, obicei întâlnit și astăzi și moștenit inclusiv în zonele urbane. Stingeau lumânarea în tinda casei, făceau semnul crucii cu ea și păstrau lumânarea, care era bună în restul anului de sperietură”, povestește el. Un alt obicei era cel de a avea haine noi, pe care oamenii le purtau la liturghie. „Era și o vorbă: Crăciunul sătulul, Paștele fudulul. Oricât erau de săraci, oamenii încercau să își ia măcar o cămașa nouă - lor, soției, copiilor”.
Cojile ouălor de Paște și tărâmul subpământean al blajinilor
Atunci când erau ciocnite ouăle la masa de Paște, era respectată întotdeauna ierarhia din familie - părinții ciocneau cu copiii, niciodată invers. Iar cojile ouălor nu erau niciodată aruncate la gunoi, ci pe o apă curgătoare.
„Poporul român credea că toate apele curgătoare se varsă în Apa Sâmbetei, pe care o întâlnim și în basmele românești. Apa Sâmbetei pătrunde într-un tărâm subpământean, unde locuiește un popor., blajinii, niște oameni săraci, simpli, foarte iubitori, foarte plini de dragoste și foarte credincioși, care trăiesc rugându-se foarte mult, dar care, în simplitatea lor, nu au calendar. Neavând calendar, ei nu știu de ce dată pică Învierea Domnului în anul respectiv. Și atunci rolul gospodinelor era să-i anunțe aruncând pe apa curgătoare cojile rămase de la ouăle de Paște. În tradiția poporului român, termenul blajini îi desemnează și pe cei morți din neamul fiecăruia. De unde și obiceiul de a sărbători Paștele Blajinilor, uneori în Duminica Tomii, alteori în lunea după Duminica Tomii, care se păstrează și astăzi.Cu ani în urmă, am participat alături de unii membri ai familiei mele la un Paște al Blajinilor în Buzău, chiar în oraș. Și acolo se merge la cimitir cu ouă roșii, cu cozonac și vin, iar membrii familiei întind o cuvertură lângă mormânt, se așază, mănâncă, beau și rememorează întâmplări cu cei dragi trecuți dincolo”, povestește Ciprian Voicilă.
Un alt obicei păstrat este acela de a te spăla, după slujba de Înviere sau în dimineața de Paște cu apă în care se află un ou roșu - simbol al vieții, busuioc, plantă despre care se crede că are puterea de a ține răul la distanță și, uneori, un bănuț de argint, simbol al prosperității.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.