Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Când fericirea lor s-a infectat

Erau fericiți. Fiecare dintre ei avea o poveste care lăsa în urmă un parfum de speranță. O simțeai pe piele și te întrebai cum poți să-ți faci și tu fericirea mai simplă, mai puțin aglomerată. Acesta era darul poveștilor lor. Când îți vorbeau, ochii le sclipeau. Cu timpul, aveam să înțeleg ce văd: mândria unui om care a trudit mult prea mult pentru un respiro fericit. Fiecare dintre ei trăia o viață simplă, în care lumea venea la ei și ziua de mâine putea fi mai ușoară decât cea de azi. Nu, nu erau fericit de simpli. Erau pur și simplu fericiți. Asta era anul trecut. Vieți și lumi în urmă.

Ismael era fericit că și-a îndeplinit visul. Era ghid turistic în jungla amazoniană, în nordul Braziliei. A învățat singur engleza, trăgând cu urechea la conversațiile turiștilor și notând fonetic tot ce auzea. După ce ajungea acasă, repeta ce notase, chiar fără să știe ce zicea. Scund, dar bine făcut, cu trăsăturile indigene atât de comune în acele părți ale Braziliei, Ismael era timid, dar mereu jovial.

Ismael trăia în aceeași comunitate amazoniană în care și muncea. Sunt vreo 50 de familii în Parana do Mamori. Casa lui Ismael e în vârful unei coline care iese din apă fix vizavi de cabanele șefului lui. Tatăl lui Ismael e din tribul Mura. Mama lui Ismael, femeie de oraș, originară din Fortaleza, de pe Coasta de Est a Braziliei, venise în excursie în trib. Când s-au căsătorit, părinții lui Ismael au avut de ales: să trăiască în trib sau în afara lui. Cale de mijloc nu era. Au decis să iasă din trib, ceea ce nu a fost deloc ușor pentru tatăl lui Ismael. Hainele, încălțămintea, viața printre străini, totul a fost o luptă pentru el. Acum, Ismael e cum nu se poate de fericit pentru viața pe care i-au dat-o deciziile părinților lui. E și el tată și-și cântărește mereu deciziile. Are doi copii, băiat și fată. 

Când l-am cunoscut, tocmai le luase antenă parabolică - să se uite copiii la desene animate în limba engleză. Străinii i-au spus că așa vor învăța limba mai ușor. În plus, băiatul lui Ismael, Anderson, venea cu noi în barcă toată ziua, ca să ne audă vorbind în engleză. Ismael era fericit că putea să le ofere copiilor lui astfel de oportunități. Fericit să știe că ei nu vor avea nevoie să stea cu carnețelul în mână și să asculte conversațiile străinilor, pentru a învăța drumul către o viață mai ușoară.

Era fericit să știe că lumea îl consideră un ghid bun, expert în echilibristica cerută de nevoia de a respecta Amazonul și cea de a impresiona turiștii, chiar și pe cei care veneau în junglă ca la zoo. Să-l impresioneze (sau să nu-l abandoneze în sălbăticie) până și pe polonezul care n-a putut să înțeleagă și pace de ce nu putem campa peste noapte în junglă, când afară era furtună.

Pentru a ajunge în Manaus, metropola braziliană în care clienții lui așteptau să fie colectați pentru aventura amazoniană, Ismael mergea cu barca, pe urmă cu mașina pe un drum de pământ, apoi pe autostradă, după care lua altă barcă. După ce Rio Negro se unea, foarte vizibil (apele au culori diferite), cu Amazonul, la ceea ce ei numesc „întâlnirea apelor”, aveai în față portul din Manaus.

În oraș, aștepta Gero, șeful lui Ismael. Gero era și el un om fericit. Conducea o agenție de turism poziționată perfect în Manaus, chiar lângă Teatrul Amazon, o clădire superbă, veche de mai bine de un secol. Lângă biroul cu uși de sticlă, Gero închiriase o casă, pentru el, soția Kelly și fiica lor. Dar rare erau momentele în care erau doar 3 în casă. La Gero era un du-te-vino de turiști și prieteni care făceau un popas pe canapeaua, podeaua sau în bucătăria lor înainte sau după ce veneau din junglă. Iar Kelly, bucătăreasă desăvârșită, răsfăța fiecare suflet - că era de backpacker, că era de turist cu aere de resort - care-i trecea pragul.

Gero era fericit ca un copil mare, lăsat să-și facă de cap în parcul lui preferat - Amazonul. Bărbatul chiar era pasionat de ceea ce făcea. Nu era vorba doar de bani, de faptul că avea aer condiționat și plasmă TV. Gero respira turism și junglă.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l știți, însă, despre el? De câte ori se prezenta sau vorbea despre el, spunea „I am Gero myself”. „Sunt Gero însumi”. Cândva, în engleza pe care și el a furat-o de la turiști, la fel ca Ismael, așa a crezut el că se spune. Mulți ani mai târziu, nimeni nu pare să-l fi contrazis. La urma urmelor, de ce s-o fi făcut? „Gero însumi” e primul lucru pe care mi-l voi aminti despre însuși Gero tot restul vieții.

Angelica era fericită în Cuzco, în Peru. Arsă de soare și vânt și cu vocea aceea pițigăiată și delicată a peruanilor, abia-și lansase afacerea când am cunoscut-o. A împrumutat bani și a închiriat o casă cu 3 etaje și o terasă de sticlă pe acoperiș pe care a transformat-o într-un hostel. Pe cât era casa de rece (altitudine+gresie peste tot+nicio sursă de încălzire înăuntru+geamuri subtiri), pe atât era Angelica de caldă și zâmbitoare. Avea 27 de ani. Muncea mereu, dar era fericită că muncea la propriul viitor. Nu depindea de nimeni, de niciun bărbat, mai ales. Soarta îi era în propriile mâini. În schimb, alții depindeau de ea. Vorbea des de nepoții pentru care strânge bani.

Angelica era femeia-orchestră. Se ocupa de rezervări, de transferurile la și de la aeroport, pregătea micul dejun, făcea curățenie. Uneori, termina munca atât de târziu, că nu mai avea cum să meargă acasă. Era prea departe și periculos. Așa că dormea pe canapeaua de la parter. La început, mai ales, plângea des de frică. Se temea că s-a băgat în ceva ce nu va merge, că nu va avea clienți, că nu va face bani, că va rămâne cu datorii imposibil de plătit. Încet-încet, a căpătat încredere în ea. Poate, totuși, va ieși bine. Stăteam seara pe terasă și trudeam la o sticlă de lichior delicios de cacao. Eu o întrebam de viața ei, ea de lumea mea. Voia să știe detalii despre cum e viața pentru femei din altă parte a lumii.

Dinusha și Maleesha trăiau fericiți în Sigiriya, un sat din Sri Lanka, vestit în lumea vânătorilor de monumente UNESCO datorită Lion Rock, o stâncă uriașă scăpată parcă de o mână străină acolo, în mijlocul junglei învăluite în abur dimineața. Dinusha avea 24 de ani, Maleesha 21, iar fetița lor, Nikki, avea doar 1 an când am stat eu la ei și am ascultat povestea fericirii lor. Casa era de fapt a bunicilor Maleeshei, cu care administrau mica pensiune pe care o aveau.

Dinusha era fericit că avea un salariu de aproximativ 100 de euro de la bunicii soției. Maleesha nu era plătită, deși muncea cot la cot cu el. Dar era cât se poate de mulțumită, oricât îmi aruncam eu sprâncenele către creștetul capului. Tineri, la început de drum și plini de speranță. Erau căsătoriți de 2 ani, trăiau decent, într-o țară care, în sfârșit, lăsa decenii de război în urmă și se reconstruia. Și pe care restul lumii voia s-o cunoască. Dinusha și Maleesha erau fericiți.

-

Așa erau Dinusha, Maleesha, Angelica, Gero și Ismael când i-am cunoscut în Brazilia, Peru sau Sri Lanka. Când am stat, am mâncat, am călătorit, descoperit sau vorbit cu ei. Erau fericiți. Aveau planuri. Nimic din cale-afară de ambițios. Dar, of!, cât de fericiți erau să le aibă! Ce bine că nu știau atunci că fericirea lor avea să se infecteze…

Ismael avea de gând să construiască și el niște cabane în junglă, pe un teren primit de la părinții lui. Dar sezonul uscat era pe sfârșite și, când începeau ploile, reîncepea și anul școlar. Copiii aveau nevoie de rechizite și haine, așa că planurile de construcție trebuiau să mai aștepte. Cabanele nu erau o șansă în plus pentru fericirea lui Ismael și a familiei lui. El vedea în planurile lui un potențial ajutor și pentru comunitate. Vedeți voi, în Prana Do Mamori erau doi angajatori: „Gero însumi”, șeful lui Ismael, cel care avea cabanele în care veneau turiștii pentru tururi în junglă. Al doilea loc de muncă era barca școlară - varianta amazoniană de autobuz pentru elevi. Barca era finanțată din fonduri publice, dar, cum era un venit extrem de important acolo, în fiecare an, jobul îi era dat unei alte familii. Prin rotație, aveau mai mulți un loc de muncă, chiar dacă doar o dată la un număr de ani.

Departe de junglă, în oraș, Gero avea și el planuri. Voia să se apuce de învățat germana, pentru că-i veneau tot mai mulți turiști nemți. Se gândea la noi programe sociale în junglă - turiști care să le predea engleză copiilor din comunitate, să-i ajute cu proiecte de mediu. Cine știe, poate avea să mai construiască niște cabane.

Angelica nu avea doar un plan. Avea un calendar. Acum, că hostelul ei primea oaspeți și recenzii excelente, poate începea să câștige bani frumoși pentru familia ei, să-și plătească datoriile și, în 6 ani, să-și întemeieze o familie. Nu una foarte mare, pentru că nu vedea cum avea să-și permită mai mult de doi copii și să le ofere o educație și asigurare medicală decente.

Dinusha și Maleesha sperau că, dacă lucrurile merg bine cu pensiunea bunicilor, Nikki va învăța engleză cum trebuie - gramatică și conversație. Era biletul ei către versiunea de fericire a părinților ei. Cine știe, poate într-o zi, vor putea merge toți 3 în vizită în SUA, acolo unde unchiul Maleeshei e însurat cu o americancă. De fapt, așa s-au cunoscut Dinusha și Maleesha, la nunta unchiului.

Așa erau Ismael, Gero, Angelica, Dinusha și Maleesha anul trecut, când i-am cunoscut. Fericiți că străinii veneau la ei și le făceau lumea mai mare, mai nemărginită și mai informată cu privire la toate lucrurile pe care ei nu și-au permis să le exploreze. Erau atât de fericiți când turiștii plecau mulțumiți sau când luau legătura cu ei, luni de zile mai târziu.

Angelica era fericită dacă vremea din Cuzco era bună și oaspeții ei puteau pleca în excursii pe la monumentele incașe. I se lumina fața când se întorceau acasă arși de soare și încântați de ce au văzut! Ismael era fericit când în fața bărcii săreau mulți delfini roz și gri. Sau când repera un leneș în coronament. Era mereu un mister cum putea să vadă ceva atât de imobil și perfect camuflat! Gero nu-și mai încăpea în piele de fericire când primea un review bun pe TripAdvisor. Sau când vorbea despre fiica lui frumoasă și din cale-afară de cochetă. Maleesha era fericită când putea să meargă cu Nikki la mare, pe coasta de est a Sri Lankăi. Îl sunau cu apel video pe Dinusha să-i povestească tot ce au văzut și făcut, pentru că el rămânea mereu acasă, cu noi.

-

Erau fericiți. Pe urmă, fericirea lor s-a infectat. Industria turismului, cea care le-a permis această fericire, s-a prăbușit repede, la începutul pandemiei de Coronavirus. Țările și-au închis granițele. Oamenii s-au închis în case. Călătoriile au devenit o amintire dintr-un alt stil de viață. Vremurile de vânat experiențe în locul îndepărtate și exotice, de dormit în casele unor străini, de ascultat povești spuse în jurul mesei lor de mic dejun - toate acele vremuri s-au dus.

Fericirea lor a fost fragilă înainte să se infectat. Când turismul a dispărut, viața a redevenit prea grea pentru ei, grijile prea multe, zâmbetele prea puține, iar fericirea din 2019, doar o amintire. În vreme ce noi ne simțeam singuri în case, comandând mâncare și provizii online, lucrând de la distanță, ei se uitau la degetele prin care le-a scăpat fericirea. Și nu aveau nici cea mai vagă idee dacă vor mai strânge vreodată în pumn acea senzație de liniște dinainte de culcare.

-

Dinusha a fost primul cu care am vorbit la începutul pandemiei. El și familia sunt sănătoși, mi-a spus, dar nu mai era nimic de muncă. În anii de după războiul civil, Sri Lanka a fost atât de grăbită să dezvolte turismul, încât nu și-a clădit nicio altă industrie. Nici măcar ceaiul sau textilele nu au fost transformate în ce puteau fi acolo. „Nu știu ce să fac”, mi-a spus Dinusha. Nici eu nu știam ce putea face, pentru că văzusem că nu exista nimic altceva din care să trăiască.

Nu demult, Organizația Mondială a Sănătății a declarat America Latină noul epicentru al pandemiei. În Peru, Angelica și-a închis hostelul. Cine să meargă la Machu Picchu acum? Chiar dacă zona Anzilor nu a fost la fel de greu încercată de COVID-19 precum coasta peruană și Lima, Cuzco trăia doar din turism. În absența lui, viața s-a oprit în loc.

În Brazilia, situația e de departe cea mai gravă din regiune. Țara al cărei președinte descria COVID-19 drept „o gripă mică” e întrecută acum doar de Statele Unite ca număr de infecții. Asta, în condițiile în care doar cei din spitale sunt testați. Statul Amazonas, în care trăiesc Gero și Ismael, are cel mai mare număr de cazuri la suta de mii de locuitori. Umezeala ridicată, igiena precară, faptul că oamenii împart spațiile de dormit și, uneori, ustensilele de mâncare, toate acestea au complicat și mai mult situația. Numărul morților e atât de mare și crește atât de repede aici, încât e criză de sicrie și de locuri în cimitir. Nici în junglă nu se mai muncește, desigur, îmi spune Ismael. Cui să-i mai arate delfini roz, leneși sau tatu? Copiii lui nu mai sunt impresionați.

Din „Gero însumi”, așa cum l-am cunoscut eu, nu a mai rămas nici urmă. Omul de azi e disperat. Au trecut 2 luni de când și-a închis agenția. Și-a pierdut prieteni din cauza pandemiei. Nu mai locuiește cu familia lui, pentru că s-a apucat de Uber și nu vrea să-i pună în pericol. Îmi trimite poze când vorbim pe WhatsApp, poze cu el cu mască, poze cu biroul închis, cu el în mașina pe care a închiriat-o pentru a fi șofer de Uber. Dar cine să se plimbe cu Uber acum în Manaus? Așa că Gero nu reușește să facă rost de bani pentru facturi, pentru chirie. Se teme că va trebui să dea mașina înapoi cât de curând. A început să ceară bani online. Prietenilor, străinilor, oricui. Îi e rușine, îmi spune. 

Dar chiar e disperat. „Știu că e urât”, dar e și mai rău să nu poți să-ți ajuți familia. „O să lupt cu toată puterea”. Nu-mi dau seama dacă e o promisiune făcută lui sau mie, dar tot ce pot să fac e să sper că Gero e acum pe atât de puternic pe cât de generos era anul trecut cu oricine-i ieșea în cale. Chiar și în mijlocul disperării lui, se gândește în continuare la cei din junglă, la comunitatea de lângă Ararinha Lodge, unde sunt cabanele lui. Se gândește că, poate, după ce situația se mai liniștește, o să găsească vreun ONG care să vină cu proiecte de conservare a mediului în junglă. Poate va putea lucra cu ei. Poate îi vor închiria biroul. Poate îi vor angaja ghizii. Poate Kelly îi va ajuta și ea. Poate, din iunie, turismul își mai revine. Ce să-i răspund? Poate?

-

Erau fericiți când îmi spuneau poveștile lor, cu doar câteva luni în urmă. Erau fericiți că aveau niște bani - puțini, dar munciți și ai lor. Erau fericiți pentru că ambiția și puterea lor erau lecții pentru oricine. Erau fericiți pentru că aveau ce mânca. Erau fericiți pentru că erau înconjurați de atâta frumos. Erau fericiți pentru că abia-și începuseră noile lor vieți, în țări care se schimbau, în economii care se înzdrăveneau, într-o lume care părea, în sfârșit, să-i observe și să-i ajute.

Totul a dispărut, când fericirea lor s-a infectat.

——

Dacă puteți să ajutați familiile de mai sus în orice fel (puținul vostru poate însemna mult pentru ei), puteți dona prin orice mijloc de transfer (transfer bancar, Revolut, Curve, Buy Me A Coffee). Pentru detalii, contactați alina@lookingforastory.com sau mesaj direct pe pagina Facebook/LookingForAStory

Dacă nu puteți ajuta financiar, orice redistribuire a acestui articol poate fi o mână de ajutor.

-

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Poate....este valabil pentru noi toti, brazilieni ori romani deopotriva. Puteti gasi povesti de viata simlare in Romania cu duiumul.
    • Like 3
  • Marcu check icon
    Minunat articol. Te face sa realizezi cat de multe avem si cat de norocosi suntem. Parca prin comparatie nu mai e asa rau ca sunt terasele inchise si nu mai pot sa merg la mall. Parca nu m-as mai vaieta ca la noi au fost exagerate masurile, cand in toate tarile care au zis ca "e doar o gripa" (SUA, Italia, Brazilia, Peru, etc), acum se sapa gropi comune... Pentru cei capabili sa inteleaga si sa puna in context, articolul poate fi deopotriva cutremurator si linistitor: te cutremuri prin ce trec unii si in acelaasi timp te bucuri ca tu nu esti in aceeasi situatie. Sper sa puteti strange donatii ca macar o luna familiile acestea sa aiba ce manca!
    • Like 3
  • Māna întinsā care nu spune o poveste NU PRIMESTE POMANĀ. (Fii profesionist ce dracu). Cine a spus asta?
    • Like 3

Îți recomandăm

Angajat dându-și demisia

Atunci când vorbim despre costul pierderii unui angajat, avem două categorii de costuri: există costurile hard, respectiv costurile soft. Costurile hard sunt în general cele care se referă la cheltuieli vizibile, directe și tangibile, lucruri care se pot măsura material foarte ușor, lucruri pe care le identificăm cu toții foarte ușor. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult