Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Looking for a story | Cazul Ditrău: Iată cum arată fericirea în Sri Lanka

Dinusha și Maleesha

Cu aproape un an în urmă, porneam într-o călătorie care avea să mă ducă pe două continente. Am căutat, în tot acest timp, povești despre oameni, despre fericire și despre cum se strică sau se repară o țară. Mi-am petrecut prima lună traversând Sri Lanka, un drum care m-a dus și într-un sat numit Sigiriya. E locul în care am cunoscut o familie la care m-am gândit mult în aceste zile triste și rușinoase în care din Ditrău curge peste întreaga țară atât de multă urâțenie, ipocrizie și nedreptate. Ridic, preț de câteva minute, un zid în fața acestor zoaie. În spatele zidului, sunt Dinusha, Maleesha și micuța Nikki.

Pe 10 martie 2017, Dinusha si Maleesha se căsătoreau. El avea 22 de ani, ea 19. Se cunoscuseră la nunta unchiului ei, care s-a însurat cu o americancă. Unchiul și soția au plecat să trăiască visul american și au dat explozia de verde din inima Sri Lankăi pe munții și deșertul din Utah. În urma lor, în familie se pregătea deja o altă nuntă. 

La scurt timp după cununia unchiului emigrat în State, Dinusha s-a dus la tatăl Maleeshei și a cerut-o de nevastă. Au avut o nuntă mică, la starea civilă și pe urmă acasă, cu câțiva apropiați. Nu au poze să-mi arate, dar amândurora le sclipesc ochii când vorbesc despre acea zi de martie. Pe urmă, în viața lor a apărut Nikki, un copil iubit și răsfățat, care, așa cum e firesc, nu înțelege lumea mai departe de curtea casei lor, pe deasupra căreia se perindă toată ziua maimuțe și păuni gălăgioși.

Dinusha și Maleesha locuiesc într-unul dintre cele mai frumoase locuri din Sri Lanka: Sigiriya, un sat din centrul țării, în care se află faimoasa Sigiriya Rock, un monolit ciudat pe care o mână din altă lume pare că s-a întins să-l pună taman în mijlocul junglei și pe care turiștii stau încolonați de la prima oră, așteptând să-l urce. Tânăra familie lucrează în pensiunea deținută de bunicii Maleeshei. Pensiunea e în aceeași curte în care locuiesc cele două familii, adică bunicii pe de-o parte, Dinusha, Maleesha și Nikki, pe de altă parte. În colțul opus al curții începe altă casă mare, a unor alte rude. Se plimbă atât de mulți oameni prin curtea aceasta și toți se opresc să aibă grijă de Nikki, încât e greu să înțelegi cine e de-al casei și cine e în vizită.

Dinusha și Maleesha sunt primii oameni din această lungă călătorie în jurul lumii care mi-au vorbit despre fericirea lor. Iată cum arată ea: se trezesc în zori. Maleesha și bunica pregătesc micul dejun pentru ei și pentru oaspeți: întotdeauna ceai, suc proaspăt, niște pâinici numite roti sau, uneori, pâine prăjită cu margarină și dulceață. În tot acest timp, Nikki mișună printre picioarele femeilor. Dinusha se duce cu jeepul să cumpere provizii, să care turiști de colo-colo. 

Cei doi muncesc de dimineața până noaptea, de luni până duminică. El primește 20.000 de rupii pe lună. Asta ar însemna vreo 100 de euro. Sigur că ar ajuta dacă inflația nu ar fi atât de mare, dacă politicienii din Capitală nu ar fi atât de corupți și de incompetenți. Totuși, Dinusha e mulțumit, zice că nu o duce rău. Până la urmă, de ce să plece, ca mulți alți srilankezi, în țările din Golful Persic și să lucreze ca sclavul, să fie abuzat și plătit prost?

Maleesha, însă, nu primește salariu. „Eu nu muncesc, ajut”. Așa vede ea lucrurile, chiar dacă lucrează cot la cot cu Dinusha. Din când în când, Maleesha ia fetița și merg o zi-două în excursie, la mare, în estul țării. Dinusha rămâne să aibă grijă de pensiune, iar seara se văd într-un apel video. De auzit, se aude doar Nikki. Uneori, rar, familia pleacă undeva în 3. Așa-și poartă fericirea.

De visat, visează la două lucruri: să vadă America și ca Nikki să învețe la școală limba engleză. Să o învețe cu adevărat, scris, vorbit, gramatică, tot pachetul - nu ca părinții ei, care au fost nevoiți să ciulească urechile la turiști și să prindă ce puteau ca să învețe să comunice cu ei. Ca în multe alte locuri în care am ajuns în ultimul an, în mintea oamenilor, limba engleză e desenată sub formă de cheie cu care-ți deschizi poarta către o viață mai bună.

Iată, deci, portretul unei fericiri în Sri Lanka, dacă încă mai sunt oameni care se întreabă ce le-o fi trebuit unor singalezi să facă pâine taman în Ditrău. În fericirea ei, tânăra familie din Sri Lanka vorbește exact aceeași limbă ca-n multe sate românești, în care oameni simpli și muncitori au avut de ales între sărăcie și visul de a-și ajuta familia, chiar și cu prețul înfricoșătorului necunoscut de departe.


Dar să vă spun și ce se ascunde în spatele fericirilor din Sri Lanka. La fel ca majoritatea srilankezilor pe care i-am cunoscut în luna în care am traversat țara, Dinusha și Maleesha nu prea vor să vorbească despre războiul civil prin care au trecut. A durat atât de mult (un sfert de veac) și s-a terminat atât de curând (11 ani), încât preferă să nu-și aducă aminte de cum era, pentru că se tem că va fi din nou. O temere justificată, când te gândești că motivele care au alimentat cumplitul război civil din Sri Lanka nu au dispărut, de fapt. Multă vreme, țara a avut una dintre cele mai mari rate ale suicidului din lume. Potrivit unor date guvernamentale citate de New York Times, se crede că 10% din populația de 22 de milioane a Sri Lankăi are o afecțiune de sănătate mintală. Se mai estimează că, dintre aceștia, vreo 800.000 de oameni suferă de depresie.

La scurt timp după ce i-am cunoscut pe Dinusha și Maleesha, țara lor atât de fragil reconstruită a fost zguduită din nou, chiar în Duminica Paștelui. Mai multe biserici și hoteluri de lux au fost atunci ținta unei serii de atentate, în care au murit 259 de oameni.

Iată, deci, cât de mari sunt durerile și cât de nepretențioase fericirile pe care cei doi muncitori din Ditrău le-au lăsat în urmă când au sperat că vor găsi, în România cea rece, un ajutor cu care să-și încălzească familiile rămase acasă. Din păcate, au dat peste un crâmpei dintr-o țară care, încă o dată, nu-și merită diaspora.

-

Pentru mai multe povești din America de Sud și din Asia, urmăriți Looking For A Story http://lookingforastory.com/ sau pagina de Facebook a proiectului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult