Când ne abandonăm unii pe alții, pierdem mai mult decât o țară – Ada Galeș, despre ruptura dintre noi și despre regăsirea de sine în prezența fricii

Mi-a fost destul de greu să încep această discuție cu actrița Ada Galeș. Știam că vreau să o întreb și lucruri mai puțin confortabile, precum experiența recentă a unei forme rare de cancer, așa că, în primele minute ale întâlnirii am respirat cam greu. Și am decis să îi spun de la bun început că aș vrea să ajungem și acolo. 

Cu o deschidere de copil, aș spune, Ada mi-a spus că nu are nimic de ascuns sau de ținut pentru ea, câtă vreme experiența ei poate fi utilă și altora. Dar n-am vrut ca acesta să fie un interviu despre cancer. De altfel, după cum veți vedea, nici măcar nu e un interviu. E mai curând o discuție între două persoane din aceeași generație care încearcă împreună să afle cum e mai bine să trăiești azi. Și cum e sănătos să te raportezi la lumea asta, adeseori foarte încrâncenată în niște sentimente care nu-i fac bine.

Într-o Românie în care tensiunile sociale au devenit aproape palpabile, iar dezbaterile politice se transformă tot mai des în războaie între tabere, vocea actorilor care aleg să privească dincolo de scenă capătă o greutate aparte.

Ada Galeș, cunoscută pentru rolurile sale curajoase și pentru implicarea socială, a trecut recent printr-o experiență care i-a schimbat perspectiva asupra vieții și asupra oamenilor. Într-o discuție sinceră, fără măști și fără artificii, Ada vorbește despre frică, despre sentimentul de abandon reciproc între cetățeni și stat, despre nostalgia periculoasă după trecut și despre empatia pe care o consideră singura punte reală între lumi care par de neîmpăcat. Acest interviu nu este doar despre teatru sau politică. Așa cum nu e nici despre cancer. Este despre ceea ce ne ține împreună și, mai ales, despre ce riscăm să pierdem dacă ne lăsăm orbiți de ură și frustrare.

Carmen Dumitrescu: Aș vrea să începem această discuție de la un nivel personal și o să te întreb cum ai simțit tu perioada de dinainte de alegeri și perioada de după alegeri, din punctul de vedere al tensiunii din societatea românească.

Ada Galeș: Îți voi mărturisi că inițial eu m-am speriat. Și am zis: “Unde am greșit atât de tare?” Și unde teatrul nu și-a făcut treaba? Unde nu și-a făcut treaba cultura, educația și societatea în sine, de am ajuns aici? Și normal că m-am întrebat și unde am greșit eu, că, până la urmă, doar asta pot corecta. Ce n-am făcut destul? Cu cine n-am vorbit? Cum nu-și face bine treaba teatrul? Ce ar trebui să facă mai bine? Ce ar trebui să facă societatea mai bine? Ce ar trebui să facă  cei care ne conduc mai bine? Ca să nu mai ajungem în situații din astea extreme. După ce mi-am pus toate aceste întrebări, am încercat să înțeleg ambele tabere. Și am înțeles și cum am ajuns aici.

Spune-mi cum crezi tu că am ajuns aici…

Am înțeles că ne-am lăsat unii pe alții de izbeliște și am înțeles că asta doare poate mai tare decât toată corupția din țară. Cred că doare inegalitatea socială și sărăcia. Și oamenii sunt pe bune speriați și se simt nedreptățiți de viață, de cum se întâmplă lucrurile în jurul lor

Te referi la faptul că statul ne-a abandonat pe toți sau că noi ne-am abandonat unii pe alții?

Și, și. E un dublu abandon. Așa că e un dublu abuz. Suntem abuzați și în relațiile interumane, și statul ne abuzează pe noi, și noi abuzăm mai departe statul înșelându-l și furându-l cu bună știință, fiecare dintre noi într-un mic fel acolo cu ceva. Toți am fost abuzivi în relația cu statul. Toți suntem. Și perpetuăm acest abuz în care sperăm să vină cineva, un Dumnezeu, să ne salveze sau un mântuitor pe care să-l punem în față și despre care să credem că o să ne conducă pe drumul cel bun.

În continuare există această nevoie de “tătuc”. Au apărut niște sondaje în ultima vreme care vorbesc despre nostalgia după comunism și despre faptul că Ceaușescu e privit ca un lider bun de o mare parte a românilor, două treimi mai exact…

Poate că pentru unii a fost mai bine atunci. Și asta putem și trebuie să luăm în considerare. Poate că, sigur, poate că nu aveau nevoie de libertate de exprimare, dar poate că aveau un job stabil. Poate că li se părea că fiecare om e acolo unde merită. Poate că li se păreau mai drepte anumite lucruri. Știi? Adică încerc să înțeleg de ce se stă în dictatură. Adică încerc să empatizez. Recent mi-am adus aminte ce înseamnă de fapt empatia. Când zic că sunt empatică față de cineva zic că, dacă eu aș fi în locul lui, cu tot trecutul lui, cu toate gândurile lui, eu înțeleg că nu aș putea lua altă decizie decât ia el. Dacă eu aș fi el. Și atunci eu mă întreb, dacă eu aș fi oamenii ăia, de ce aș crede că era mai bine în comunism. Poate era totul mai stabil? Era mai dreaptă viața pentru ei? Ce o face acum să fie nedreaptă? Pentru că nimeni nu vrea răul altcuiva în mod real. Nu marea majoritate, că sunt și oameni răi pe lume. Cumva oamenii ăștia care renunță la valorile lor în favoarea extremei drepte nu sunt toți misogini, rasiști sau homofobi, nu? Și atunci oamenii renunță la valorile lor de egalitate, bunătate, libertate, democrație, pentru că sunt supărați și pentru că speră de la oricine le promite o schimbare. Că asta vor ei, asta le trebuie: o schimbare.

În aceste două treimi, însă, sunt și oameni care nu au prins perioada comunistă. Oameni de vârsta noastră, din generația noastră. Oare ei de ce au această imagine a lui Ceaușescu?

Eu cred că nu vorbesc cu părinții despre asta. Nu cred că părinții lor le-au spus cât de greu le-a fost. Și mai e și un pic de nostalgie reală. E foarte în trend acum la tineri nostalgia, cumva, această melancolie, idealizarea trecutului. Societatea contemporană nu mai funcționează pentru ei și atunci, așa cum idealizăm noi anii 70, cu toate că știu că era mult mai greu atunci decât ceea ce trăim azi, dar poate mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci, aș fi vrut să trăiesc așa, sau să militez pentru drepturile femeilor și să fiu o sufragetă, știi? Dar, de fapt, come on! Nu vreau să întoarcă vremurile alea, nu? De la începutul acestei discuții am punctat că sunt locuri în care cultura și educația au eșuat. Și totuși, există speranță, există profesori extraordinari, există spectacole minunate. Și ce mai voiam să adaug este că poate că unii dintre ei, și asta e o chestie pe care Mihai Călin o tot zice, când vorbim despre ”Anul nou care n-a fost” sunt nostalgici pentru că erau tineri. Și cumva își regretă tinerețea, de fapt. Pentru că tinerețea e frumoasă oricum. Și atunci cei care acum sunt bătrâni și le e greu, și simt că și-au ratat viața, deși să fim cinstiți, toți credem la un moment dat că ne-am ratat viața, că toți suntem mediocrii și ratați până într-un punct, se gândesc: “Atunci eram tânăr, eram atrăgător, eram liber, îmi doream lucruri, voiam să schimb lucruri, eram la început, era frumos”. De ce nu ai fi nostalgic cu privire la acei ani?

Știi, în perioada aia când a apărut personajul mesianic despre care încă vorbim, din păcate, m-am gândit foarte mult la filmul Actorul și sălbaticii, pentru că regăseam cumva povestea durerii din spatele ideilor care acum cresc în societate. Și mă întrebam dacă tu crezi că artiștii au un rol în a vindeca durerile care au condus la această opțiune extremistă în România.

Eu chiar cred că arta poate schimbe lucruri, destine, păreri, perspective. Noi, dacă am reuși să schimbăm și puțin perspectiva pe care o avem, s-ar putea să avem o viață mai bună. Dacă mereu îți spui sau ți se spune că totul e rău și îngrozitor, cum poți trăi altfel decât îngrijorat? Dar cum ne legăm iar între noi, după ce ne-am abandonat? Uite că nu știu să îți zic. Cu 0,07% din PIB nu cred că se poate să facă ceva cu arta și cultura. Că e austeritatea asta. Și eu sunt privilegiată, dar colegii mei care sunt independenți sunt îngroziți, sunt speriați, nu știu ce să facă și sunt oameni valoroși, care ar avea povești de spus. Și toți se gândesc “Cum să fac și cum să supraviețuiesc și cum să continui să fac arta mea? Și cine are nevoie de arta mea?”

Și există această panică că se scade de peste tot, de la educație, de la cultură. De unde n-ar trebui să se taie niciodată, dar până la urmă, despre ce vorbim? Că este sinistru că se scad banii de la sănătate și pacienți oncologici sau de la femei însărcinate care sunt în concediu de creștere copil. Adică se scade aberant și nu se impozitează progresiv, vezi? Oricum, mi se pare că nu mai putem să vorbim ideologic. Mi se pare că lucrurile sunt folosite dintr-o parte sau din alta, sunt extremizate dintr-o parte sau din alta. Nu mai credem în nicio ideologie reală, doar se vânează voturi pe drepturile și suferințele oamenilor. Ceea ce este stupid. Adică nu se poate în alegeri să vorbești despre interzicerea vaccinului HPV, cum au făcut parlamentarii AUR. Naționalismul nu trebuie folosit pentru a pune în pericol vieți omenești pe niște subiecte de genul ăsta. Ca să ce? Să manipulezi votanți dintr-o parte într-alta? Deci nu contează nimic real. Nimic. E penibil.

Care ar fi soluția, la această utilizare de către anumite personaje politice a durerii oamenilor?

Cu educație și cultură, poate? Și asta iau timp și noi vrem o rezolvare rapidă. Cum rezolvăm asta? Până în 2028, nu? Păi aia e problema. Unde sunt programele de educație civică făcute în școli? Eu vreau să mă duc. Vreau să mă ajute cineva să mă duc în școli să vorbesc cu tinerii despre importanța votului și despre valorile perene. Mai avem trei ani:  clasa a 10-a, 11-a și a 12-a. Mi-ar plăcea foarte mult să fac asta. Unde sunt zilele în care ne strângem niște oameni și zicem: “Haideți, haideți împreună, haideți!” Să vedem cine ce are nevoie și cum putem să sprijinim un educator, profesor, facilitator, mentor pentru viitoarea generație de gânditori a acestei țări. De gânditori, de zugravi, medici, de avocați, de orice.De actori. Care să nu vrea câștiguri imediate și beneficii miraculoase.

Revenind un pic la actorie, la meseria ta până la urmă, să vorbim un pic despre roluri. Sunt curioasă tu cât de repede intri și cât de repede ieși din personajele pe care le joci.

Dacă te încarcă personajele pe care le joci și dacă cumva își pun amprenta pe tine mai puternic decât ar trebui să și-o pună nu știu cât e de ok. Uite, pe mine chestiunea asta mă pasionează foarte tare, am făcut și dizertație pe ea. Sunt destul de pasionată de psihologie și psihoterapie și am vrut să o scriu despre cum, modificându-ne comportamentul nostru în rol, modificăm și comportamentul obișnuit. Pentru că te trezești după 10 ore, 12 ore pe zi, tu repeți o situație și un personaj care, de exemplu, e foarte recalcitrant, și ajungi acasă și îi răspunzi partenerului, prietenei, părinților ca cineva care este recalcitrant. Întâmplător mama m-a întrebat dacă vreau un ceai într-o seară și i-am zis un pic răstit că nu, nu vreau! Și m-a întrebat de ce răspund așa. M-am gândit un pic și mi-am dat seama: eu 10 ore m-am obișnuit să răspund așa. Și atunci îmi rămâne comportamentul. Dar, pe de altă parte, dacă se poate altera comportamentul, înseamnă că comportamentul nu e ceva atât de definitiv. Și cred că există studii psihologice care atestă lucrurile astea. E ceva ce poate fi schimbat și ceva de care nu ar trebui să mă atașez atât de tare. Că noi ne atașăm foarte tare de cine credem că suntem. Și așa că am făcut eu o dizertație despre cum se formează atracția în procesul de lucru pentru actori. Am făcut un studiu cu 175 de actori care au zis că cu toți au simțit atracție cel puțin o dată în viață, în procesul de lucru.

Foarte interesant!

Creierul nu face diferența între ficțiune și realitate, dar eu știu că eu sunt spațiul în care se întâmplă lucrurile, nu mă identific cu lucrurile care se întâmplă. Și atunci, dacă am o spectacol în care plâng trei ore, de exemplu, ca Pescărușul, în seara aceea sunt mai moale, dar sunt absolut funcțională. Deși e ceva ce rămâne, rezidual. Mie îmi place foarte mult procesul de lucru. Îmi place foarte mult să descopăr cine-i omul ăla, cine sunt eu în situația aia și cred că îmi place foarte mult să mă joc. Îmi place la repetiții, îmi plac colegii mei, îmi place conceptul regizoral, nu ies de acolo. Îmi place atât de mult meseria asta, încât mi-e groază. Și m-a salvat meseria. Dacă mi-a salvat mie viața, de ce să nu salvez atât de multe alte vieți?

Vreau să te întreb dacă, privind către următorii cinci ani, ești mai degrabă optimistă sau pesimistă când te uiți la jurul nostru?

Nu știu. Vorbeam cu un prieten care abia a împlinit 28 de ani și care îmi spunea azi că e îngrijorat. Are 28 de ani și e îngrijorat! A terminat actorie, scriere dramatică și e manager cultural. Și el se întreabă dacă să plece acum înainte de 2028. Se întreabă lucrurile astea. Dacă să-și pregătească de acum să plece într-un loc unde oamenii sunt un pic mai deschiși, mai blânzi, măcar mai relaxați și mai permisivi în raport cu drepturile altor oameni. Nu știu dacă o să fie neapărat mai bine în 5 sau 10 ani, dar poate că suntem și noi adulți și cum erau și adulții din al doilea război mondial, trăim și noi niște vremuri grele. Și știi, când eram în pandemie, speram cu toții să fie însemnat ceva pandemia. Uite ce a însemnat! S-a apăsat pe toată sensibilitatea și frica de moarte a oamenilor. S-au manipulat sentimentele și instinctele. Și de acolo toată lumea s-a folosit de frica oamenilor. Când suntem atât de departe unii de alții și avem senzația că nu mai e nimeni lângă noi, îi urâm mult mai tare pe ceilalți. Ne permitem să-i urăm. Social media ne permite să urâm foarte tare alți oameni, pentru că sunt atât de departe de noi.

Deci, insist pe întrebare. Ești mai degrabă optimistă sau mai degrabă pesimistă?

Eu sunt un om foarte optimist. Am moștenit asta de la bunica mea. Dar acum nu sunt optimistă. Sunt chiar un pic pesimistă. Mi-e frică. Mi-e frică că nu știu, că oamenilor o să le fie greu și că nu e corect. Mi-e frică de nedreptatea asta care se face în multe aspecte ale vieții. Mi se pare nedrept. Și mi-e frică. Dar sunt foarte dispusă să-mi suflec mânecile.

Tu vii după o perioadă personală foarte grea. Te-ai luptat și presupun că încă te mai confrunți cu efectele unei forme rare de cancer. Nu te-aș întreba ceva atât de personal, dacă nu aș ști că sunt oameni care au nevoie să știe că nu sunt singuri și să sunt oameni care trebuie să vadă că această boală n-are mereu final nefericit.

Da, știu… Povestea e foarte vie încă. În toamna trecută, am observat că am o mică excrescență pe cerul gurii. Și cumva la un control stomatologic am întrebat despre ea. M-am gândit că nu e mare lucru, că poate e ceva simplu, că m-am rănit, poate s-a inflamat vreo zgârietură. Și repetam la Secundar, spectacolul regizat și scris de Alexandra Badea la Teatrul Național, pe care ți-l recomand și vi-l recomand. Și tot aveam senzația că chestia aia de acolo crește. Am terminat spectacolul, am ajuns la concluzia că trebuie excizat și se face o biopsie excizională, ca la alunițe, practic se scoate și e trimisă spre biopsie. Urma o mică pauză de câteva zile, am zis că nu pot să fac asta până înainte de premieră. Am amânat un pic, foarte puțin, am început repetițiile la Nimic nu e întâmplător la regia lui David Schwartz.

Și am făcut prima operație în aprilie și a fost dată spre biopsie și, na, cu toții așteptam rezultatele biopsiei cu optimism, pentru că arăta benign. Rezultatele biopsiei însă au venit neconcludente, așa că am trimis-o la un spital în Germania, specializat pe tumori de glandă salivară de cap și gât. De acolo a venit și a venit confirmarea că e malignă, un adenocarcinomicrosecretor, un low grade, asta înseamnă că nu era invazivă, prin natura ei ea nu se multiplică tare, oricum fiind descoperită abia în 2019, există în literatura de specialitate un singur caz de metastază. Deci cumva ea e o tumoră indolentă mai degrabă, adică care se dezvoltă încet, care nu te omoară fulgerător. Chirurgul de la Brașov, Iulian Filipov, m-a trimis spre profesorul doctor Horațiu Rotar din Cluj, BMF, maxilofacială, să fac următoarea intervenție și acolo am avut o echipă extraordinară de medici care s-au pus să-mi păstreze funcționalitatea vocală și au tot scos puțin câte puțin. Și am ajuns să fac trei operații într-o lună, dar am avut o super anestezistă, m-a trezit ca după un somn de după amiază, nu mi-a fost rău, nu am amețit, nu nimic. Și a fost un pic complicat că am avut și o fistula oro-nazală, o comunicare între nas și gură, și acum, în timp ce vorbim, am peticit tot cerul gurii, am un transplant pe cerul gurii, înțeleg că e o operație ușoară pentru ei, pentru mine n-a fost.

Și sunt pe o dietă lichidă de supe. Și asta a fost. A fost super interesant, că repetam la acest spectacol care e foarte drăguț, Nimic nu e întâmplător, în care noi am cercetat tehnici de dezvoltare spirituală și personală în București și cât de rău poate să facă, sau cât de bine. Și eu jucam chiar rolul unui medic de radiologie care urla la pacienta ei, jucată de Florentina Țilea, că are cancer în stadiul 4 și că ar trebui să se ducă la oncolog. Noi deja ne amuzam pe tema asta.

Dar la modul real, cum ai primit diagnosticul?

Offf… În prima săptămână a fost ciudat, după care m-am înfuriat un pic, am avut etapele acelea, mai puțin negarea, că am simțit că e ceva de când a venit rezultatul neconcludent. M-am înfuriat că nu știam exact cum să fac să îmi dau voie să fiu și tristă, știi? Apoi am fost și tristă, apoi am devenit foarte optimistă. Atât de bine mi-a făcut în perioada aia să muncesc, să fac ce îmi place, să fiu demnă în continuare, să mă îmbrac frumos, să mă duc la terapie. Pentru că sunt copii diagnosticați cu forme de cancer mult mai grave decât a mea, așa că am știut că eu pot să duc asta, orice ar fi. Cancerul e ceva îngrozitor, nedrept și ciudat. Dar felul în care noi traversăm orice perioadă, nedreaptă, grea, ciudată, poate să fie un cadou pentru noi. Și m-am întrebat atunci ce ar trebui eu să înțeleg din ce mi s-a întâmplat. Am câștigat mult umor în perioada asta.

Despre oameni ce-ai învățat în perioada asta grea?

Da, am vorbit des cu supraviețuitori în perioada asta, am vorbit cu prieteni care au trecut prin asta sau prin boli cronice. Înainte să vorbesc eu public despre chestia asta, oamenii n-au știut cum să se raporteze la mine. Și eu în ultimii ani m-am și încrâncenat un pic în relațiile interumane, mi s-a părut că oamenii mai degrabă se rănesc unii pe alții decât se apropie unii de alții. După ce am vorbit public despre boală, mi s-a dat cu foarte multă iubire peste ochi. Nu mi-a venit să cred că primesc așa ceva. Și apoi mi-am zis că poate și merit. Cancerul îți dă o oarecare aroganță.

Adevărul că, după ce învingi așa ceva, altfel te vezi.

Da, și devii mai curios. Am fost curioasă să înțeleg și să cunosc mai bine natura umană, în durere și în fericire. Și am devenit curioasă vizavi de moarte.

Poți să-mi vorbești un pic despre relația ta cu moartea?

Acum pot. M-am întrebat foarte mult de-a lungul vremii despre moarte, pentru a-mi trăi mai bine viața. Cred că trebuie să fim conștienți că ea există, că acolo mergem și să prețuim, deci, oamenii pe care îi avem. E un eveniment pentru care trebuie să te pregătești. Să înveți să nu mai ții atât de tare de lucruri. N-am decât curiozitate față de moarte și sentimentul că, până se întâmplă, voi face tot ce pot pentru mine și pentru a fi sănătoasă. Și înainte de ultima operație mi-a fost foarte frică, m-am speriat foarte tare și mi-am dat seama că mă temeam atât de tare, pentru că îmi doream atât de mult un anumit rezultat. Și cred că în situații precum cea în care am fost eu e foarte util un terapeut lângă. Ajută enorm. Cât despre frică, o lași să fie. Frica e un sentiment care pe mine mă face să gândesc foarte mult și, de asta, e și foarte obositoare. Dar întotdeauna, când îmi e frică, mă gândesc la faptul că curajul nu e absența fricii, ci puterea de a acționa chiar și atunci când te temi. Și, dincolo de frică, există speranța. Dar frica mă face să vreau să fiu aici și mă ține alertă, pentru a putea face tot ce e mai bun pentru mine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp