Care a fost cel mai bine educată generație din România? Profesorul Dumitru Borțun: Cel mai bine educată a fost generația anilor '20, care i-a dat pe Cioran, Eliade și Ionescu, iar după război a fost generația anilor '70

Dificil ca într-un mic articol sa caracterizezi generații întregi…. Chiar și generații greu le definești . Provocarea rămâne pentru mai târziu Domnul profesor este un intelectual de marcă al țării și îl urmăresc cu mult interes .

Pe scurt: oricât de performant ar fi fost sistemul comunist de educație deservea o societate totalitară și o economie planificată și centralizată. El nu poate funcționa în capitalism cu un gramofon nu poate reda Mp3-uri.

Asa e, generatia domnului lega implinirea personala de cea profesionala, de aceea multi astazi sunt depresivi, nemultumiti, tristi, se imbolnavesc, avem speranta de viata de 70 de ani, calitatea vietii foarte proasta. Grav este ca el e considerat destept de multi si ca vorbeste cu mandrie ca 'realizarea ta umană' era legata de ce faci in profesie, profesia aia din comunism unde multi se prefaceau ca munceau si unde altii munceau dar tot nu aveau de nici unele. In acest context si eu sunt foarte mandru ca sunt milenial si nu parte din generatia anilor 70 si imi dau seama cat de nociva este idea ca tu valorezi ca om cat ai reusit in profesie.

Exista o boala care bantuie educatia in Romania: evaluarea nivelului educatiei dupa elite. "Generatia interbelica i-a dat pe Cioran, Eliade, Ionesco etc." sau "elevii romani iau medalii de aur la olimpiadele internationale" sunt criterii irelevante statistic si pe care le aducem ca argumente atunci cand ne trezim in fata rezultatelor jalnice de la testele PISA. Educatia de masa are rolul de-a asigura un nivel mediu intregii populatii pentru ca aceasta sa poata fi de folos societatii si testele PISA verifica in ce masura exista deprinderile necesare. Daca media populatiei nu se ridica la un anumit nivel degeaba vom avea 100-200 de performeri pentru ca impactul acestora va fi nul, elitele fie vor migra, fie se vor pierde.

Veștile totuși sunt bune. Iată-le:
1. Mastodontul pe care îl numim educație se află deja în criză. Ceea ce ne-a pus în brațe comunismul - tone de materii și căruțe de profesori - funcționează deja pe datorie, o datorie pe care o vor plăti generațiile viitoare. Imaginați-vă că în anii 90 România ar fi refuzat robotizarea și ar fi păstrat în fabrici muncitori care să învârtă șuruburi și să apese pe manete. Unde am fi ajuns? De fapt, s-a și încercat acest lucru, dar n-a reușit. O fabrică cu muncitori nu poate concura cu o fabrică plină de roboți industriali. Sistemul actual de educație este o fabrică socialistă. Inutil și supradimensionat, scoate pe bandă rulantă analfabeți funcționali.

2. Dacă un lucru nu este rezolvat, se rezolvă singur. Într-un fel sau în altul, acest sistem va intra în criză.

3. Tinerii de astăzi vorbesc despre comunism cu o răceală care ne îngheață. Nu le pasă. Nu au amintiri, nu au sentimente față de acea perioadă. Ei sunt cei care vor schimba lucrurile. Le vor schimba fără să clipească, sătui de ce au pătimit.

Lucrurile se vor rezolva. Mai greu, dar se vor rezolva.

După GOAT-ul în fotbal și tenis, iat-o și pe Loredana Voiculescu prezentându-ne un fel de GOAT în educație, intermiediind părerea profului Borțun de la SNSPA, legată de cea mai cea educată generație a noastră din toate timpurile.
Ni se dau doar trei exemple concrete de intelectuali români străluciți, Cioran-Eliade-Ionesco. Restul fiind enumerați, anonim, la și alții...
Nu ni se detaliază România educată pe segmente de populație. Zona rurală cvasi-analfabetă, în perioada interbelică, semidocții urbani, intelectualii ceva mai școliți sau universitarii de elită.
Cioran-Eliade-Ionesco... plus masa analfabetă contemporană lor, care e trecută sub tăcere. Asta era România interbelică, azi, hiperbolizată prin crema intelectuală a timpului. Media educației, pe cap de locuitor, era mai mult decât precară.

Problema educației din anii 70 e un pic complicată. E clar o educație diferită de anii 50, când vorbim de un stalinism dur. Gura de aer din 68, amiciția noastră cu Occidentul (vizita lui Nixon, Ceaușescu plimbat în trăsura Reginei) a dus o libertate relativă și celor care gândeau educația.
Problema este însă cu totul alta: educația socialistă a fost o educație gândită pentru un sistem economic planificat, piramidal. Cultul muncii a funcționat și ca anestezic: nu era nevoie să gândești în afara feliei în care activai, pentru că partidul era cel care gândea totul.

Din păcate, economia de piață are cu totul alte reguli. Într-o companie nu ți se cere să muncești mult, ci EFICIENT. În comunism era totuna dacă la birou rezolvai o lucrare într-o zi și jumătate. Acum ți se cere să rezolvi zece lucrări în decurs de două ore. Ori să muncești ca pe câmp, cu plugul la arat, fără să vezi în dreapta și-n stânga, îți aduce o concediere. În comunism concedierea nu prea exista. Acum intri greu într-o companie și poți fi concediat într-o secundă.
Educația noastră a rămas încă pe principiile anilor 70 și este total nepotrivită unei economii de piață. Este nepotrivită și ca mentalitate, și ca materii predate. Să luăm ca exemplu învățământul superior. Cum definim o facultate bună? După numărul de absolvenți? În comunism da, dar în capitalism se definește prin numărul de absolvenți care lucrează în domeniul respectiv. Degeaba ești cercetător în matematică dacă vinzi șaorma la colț. Și da, prin ambiție poți ajunge într-un post bun, dar statistic câți din domeniul tău apucă să se angajeze în domeniul în care s-au pregătit? Câte facultăți ar mai rămâne în picioare dacă s-ar aplica principiul eficienței? Câte facultăți s-ar transforma în simple grupe cu doi sau trei studenți?

Politicul n-a dorit de la bun început să eficientizeze educația, pentru că asta ar fi însemnat concedieri masive. Adică voturi și tensiuni sociale, de care nu avea nevoie. Un sistem de educație eficient este un sistem ERGONOMIC ȘI ECONOMIC, în timp ce un sistem totalitar este unul umflat artificial. Educația actuală este ultima uzină socialistă rămasă în picioare. Cu toate fardurile aplicate, cu toate importurile care se potrivesc ca nuca-n perete, rămâne aceeași educație socialistă. Care a fost bună pentru sistemul socialist, dar n-are nicio noimă și clar nu funcționează în capitalism.

Sunt cazuri în care nostalgia nu funcționează. Acesta este unul dintre ele. Da, am trăit în comunism, dar comunismul a trecut. Acum suntem în capitalism. Nu spun că e un lucru bun, nu spun că acest sistem - cel capitalist - este raiul pe pământ. Generează injustiție, generează sărăcie, DAR ESTE SINGURUL CARE FUNCȚIONEAZĂ. Comunismul n-a funcționat. A fost o fantezie. Generată de intenții bune, e drept, dar o fantezie. Ar fi timpul să ne luptăm cu nostalgia și să privim adevărul în față: suntem rezultatul unui experiment ratat.
Din fericire, tânăra generație nu are nostalgii. Răceala cu care cei mici vorbesc despre comunism îți trimite fiori pe șira spinării. Dar asta e un lucru bun. Înseamnă că infecția provocată de nostalgie s-a oprit.

Întâmplarea face să am un manual de pedagogie generală din 1921, autor I. Găvănescul. În prefață, autorul îl dedică Ministrului Școalelor și Instrucțiunii Publice, dl. Spiru Haret. Pentru cei care nu știu, pe vremea aceea se făceau fișe individuale care arătau inclusiv buna dispoziție sub forma unui grafic. Când un educator din Finlanda a văzut o asemenea fișă, a exclamat:
-Pe aceasta n-o avem!

În 20, Haret a făcut trecerea de la educația germană - milităroasă, bazată pe memorare și disciplină excesivă - la cea franceză. Educația franceză era educația finlandeză a timpului, iubită și hulită în același timp. Mișcarea nu începuse cu Haret, ci undeva pe la sfârșitul anilor 1800, fiind generată de tratatul de educație al lui Rousseau. Inspectorul școlar Mihai Eminescu - poet și publicist - era însă un germanofil convins. Vedea în educația franceză ce vedem astăzi în cea finlandeză. Pentru el, Franța era țara pierzaniei, a lupanarelor (bordeluri) și a tinerilor cu lavalieră elegantă și capul gol. Educația franceză era o cale a plăcerii și goliciunii intelectuale.
Și totuși, Spiru Haret a câștigat partida, impunând un sistem de educație modern până și astăzi.

Din păcate, totul s-a sfârșit cu un sistem diabolic, izvorât din mintea bolnavă a sovieticului Anton Makarenko, directorul unei colonii penitenciare de minori. Relativul respiro din anii 70, datorat unor dascăli dedicați, dar și situației politice de atunci, a avut o bătaie destul de scurtă. Sistemul a fost regândit, dar cei care l-au regândit și-au dat seama că trebuie structurat după regulile unei economii centralizate și planificate, nu a unei economii de piață. Altfel n-ar fi funcționat, după cum nu funcționează acum, când regulile jocului s-au schimbat radical.