Carieriste cu suflete triste

Foto : Ann Cutting / Alamy / Profimedia

Stă întinsă pe pat, în apartamentul ei din apropierea Tour Eiffel. Are 33 de ani, o ascensiune de succes în carieră în cadrul companiei la care lucrează acum în afara țării, nici cu banii nu stă rău – dimpotrivă. Vacanțele sale exotice, garderoba plină – branduri celebre, bijuteriile, colecția ei impresionantă de pantofi – fac parte acum din normalul ei. Dar știe. Nu mai poate ignora durerea – oricât s-ar piti în spatele succesului său. Știe că toate acestea nu-i pot umple golul singurătății din suflet, e ca rătăcita în deșert care agonizează sperănd la o picătură de apă vie. Nu așa își imagina viața atunci când avea 16 ani…

A muncit mult pentru succesul său, tot ce a primit a fost o consecință a efortului său, iar fericirea vieții ei personale era mereu acel ceva de care urma să se ocupe … cândva, căci mereu altceva de la serviciu îi capta atenția și devenea mai important. Părinții o întreabă mereu dacă există cineva important în viața ei, se vedeau bunici la vârsta lor, o sâcâie cu acest subiect și a ajuns cumva să îi evite. E atâta liniște în apartamentul ei încât simte nevoia să umple acest gol cu muzica dată la maxim în timp ce mai dă o tură pe la frigider și devorează scurt cutia de înghețată pe care s-a sfiit să o arunce aseară. Cei de la Netflix ar trebui să-i dea un premiu de fidelitate pentru toate orele pe care și le-a petrecut urmărind ficțiunea altora târziu în noapte.

Ascunse de ochii lumii, adânc în inima ei – sunt toate relațiile eșuate cărora le-a găsit tot felul de scuze mai puțin adevărul: adevărul e că aceste relații îi cereau timp ori timpul ei însemna business, însemna echipa ei, însemna călătorii în scop de serviciu, de-ar fi cedat acel timp i se părea cumva că pierde în meciul nevăzut cu bărbații din business, că se pierde pe ea – cea care construise cu mult efort și sacrificiu – o carieră. Se uita uneori la toate femeile de succes cu care se înconjura la masa deciziilor – erau sigure pe ele, zâmbitoare, deosebit de inteligente – mare parte din ele ascundeau însă tristeți numai de ele știute, mare parte din ele erau divorțate și singure, altele făceau eforturi fenomenale să facă echilibristica rolurilor lor multiple de acasă și din business, cu multe sacrificii.

Parcă își și auzea rudele : ”N-a avut noroc, mamă..” ”Poți să-i dai orice unui copil, numai noroc – nu!” și o apucau trepidațiile căci ea nu credea neapărat în noroc. Ea credea că poți să obții orice de la viață dacă înveți și muncești la cele mai înalte standarde. Și cu toate astea era acolo, în acel apartament cu vedere la Tour Eiffel, într-o singurătate care-i năucea timpanele. Dacă ar fi putut da timpul înainte nu înapoi, ar fi vrut ca ea, cea de peste 20 de ani să-i spună ei, cea de acum, unde a greșit? Ce să facă diferit, acum?

I-ar fi spus poate că sufletul trebuie ascultat, zilnic. Trebuie să faci liniște din când în când în mintea ta și să te asculți! Ce vine de acolo din adâncul ființei tale? Ce sentiment? Ce gând? Ce întrebare? Ce răspuns? Ce intenție?

I-ar fi spus să-și asculte cu atenție minciunile pe care și le spune pentru a nu acționa. De unde vine inacțiunea? Din frică? Din eșecurile anterioare? Din tiparul mental pe care se încăpățânează să-l urmeze atunci când vine vorba de relații? Care este șablonul pe care îl urmezi în relații fără să-ți dai seama? Care este elementul comun care se tot repeta în poveștile tale despre relațiile trecute? Și care ți-e provocarea cea mai mare și cum te ”împrietenești” cu ea?

I-ar fi spus poate să-și vizualizeze viitorul în cel mai mici detalii, dar nu acela sumbru pe care ți-l spui când plângi cu deznădejde ci acela în care ești înconjurată de iubire și oferi iubire.. Cum faci să începi să-l construiești acum? La ce din tine trebuie să renunți ca să-ți dai cu adevărat dreptul la fericire.. așa cum arată ea pentru tine? Se spune că cele mai mari construcții cer sacrificii. Ce trebuie să dispară din viața ta , din gândurile tale, din comportamentele tale ca tu să creezi loc pentru reînnoirea ta?

I-ar spune poate că moștenirea cea mai de preț pe care o lăsăm în urma noastră nu se leagă de material ci se leagă de ceea ce am sădit în sufletele celor care ne-au întâlnit, de ceea ce am transformat în bine, de valorile pentru care am militat, de ideile care au făcut cuiva viața mai bună. Căci poți să fii CEO și să nu fi lăsat nicio urmă relevantă peste ani în istoria acelei companii, așa cum poți să fii la fel de bine mamă sau tată pentru cineva – în viața căruia nu ai reușit să sădești nimic pozitiv. Alegerea își aparține, întotdeauna.

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp