A trecut un an de la prima noastră incursiune în Ucraina: era martie 2022, prima lună de război. Subsemnata a revenit ulterior în luna mai, iar apoi în august și septembrie: situația se schimba pe zi ce trece.
Odessa însăși era de nerecunoscut în septembrie: frontul se stabilizase deja, iar pericolul iminent pândea la est de Mikolayev și Herson. Apoi a urmat o iarnă cruntă, o adevărată probă de rezistență.
Acum suntem însă în aprilie 2023. Evident, Ucraina nu este aceeași de anul trecut: oamenii îndură în continuare, situația umanitară se agravează pe zi ce trece, iar conflictul încrâncenat nu dă niciun semn de ameliorare…
În aceste circumstanțe, gândul cu care am pornit la drum spre Lviv a fost cel de a ajuta, dar și de a descoperi în ce măsură s-a schimbat dispoziția populației civile față de război în aceste ultime 13 luni.
Tensiunile interne există, fără îndoială. Însă cum se fac ele simțite? Ce înseamnă rezistența trăită zi de zi?
Câțiva dintre refugiații ucraineni cazați la tabăra de la Berlin Tegel îmi vorbiseră de faptul că în sânul clasei politice ucrainene și în rândurile populației există deja din ce în ce mai multe voci împotriva lui Zelenski și a politicii pe care o practică. De exemplu: chiar nu există nici o umbră de disponibilitate la compromis? După luni și luni de suferință, ce nu par să aibă vreun final previzibil - acesta fiind și motivul justificat al disperării - este și normal ca lumea să ceară soluții concrete, care nu includ neapărat la cedarea Crimeii.
Am dorit deci să vedem la fața locului în ce fel se reflectă această dorință de pace în mărturisirile refugiaților din Donbass stabiliți la Lviv.
Obiectivul nostru principal acolo, în calitate de organizație nu doar politică, dar și umanitară - Mediterranea Berlin, a fost însă cel de a livra ajutoare umanitare organizațiilor partenere din zonă: comunități religioase și non, NGO-uri ce oferă sprijin în primul rând de ordin economic și psihosocial.
Astfel, la fiecare locație la care furnizam proviziile necesare (în funcție de cerințele specifice), încercam să desfășurăm și interviuri informale cu refugiații interni, pentru a afla în ce fel au fost și sunt tratați de către locuitorii din Lviv, o zonă reputată pentru caracterul său ultranaționalist.
Îndeosebi în vestul Ucrainei, limba este adesea utilizată ca pretext/motiv de discriminare, căci ideea unei Ucraine unite presupune obligația de a vorbi ucraineană. Este de înțeles faptul că în cadrul procesului de nation building limba are un rol important, iar Ucraina încă nu a ajuns la faza în care anumite diferențe culturale/etnice/lingvistice sunt considerate suportabile.
În sud-vestul ucrainean, la Odessa, de exemplu, ești întâmpinat în rusă; aici, în Lviv, de multe ori mi s-au aruncat priviri amenințătoare în momentul în care am rostit (aproape automat) un "Sdrastvujte", care în Odessa ar fi spart gheața în cel mai pozitiv mod posibil. Doar observația referitoare la faptul că suntem o organizație umanitară din Germania, iar eu, originară din România, putea salva situația.
Cât despre dezaprobarea față de politicile lui Zelenski, niciun cuvânt: cam toate persoanele cu care am discutat au recunoscut inițiala lipsă de încredere în capacitățile de lider ale fostului actor, ce s-au transformat, în cursul acestui an, în admirație desăvârșită.
Și cu toate acestea, refugiații din Donbass pe care i-am intervievat pe acest subiect nu au menționat incidente majore ce ar implica discriminare pe motive etnice sau lingvistice - au motivat eventualele ieșiri emoționale ale anumitor localnici prin stresul la care sunt supuși.
Aici trebuie totuși menționat faptul că toate comunitățile cărora le-am furnizat ajutoare și cu care am discutat sunt comunități tolerante - multe religioase (Don Bosco, St. Egidio, mănăstirea Brukovici) sau axate pe principii incluzive: cum ar fi Insight, un NGO ce apără drepturile lgbtq și susține activ, prin medicamente și tratament, persoanele trans ce au inițiat o schimbare de gen - un grup nu puțin afectat de oprobriul societății ucrainene (îndeosebi în afara mediului urban).
Într-un oraș ca Lviv, "teritoriul" lui Stefan Bandera, sunt deci demne de laudă comunitățile care i-au primit cu brațele deschise pe cei adesea numiți "ruși" sau "filo-ruși".
Cât despre dezaprobarea față de politicile lui Zelenski, niciun cuvânt: cam toate persoanele cu care am discutat au recunoscut inițiala lipsă de încredere în capacitățile de lider ale fostului actor, ce s-au transformat, în cursul acestui an, în admirație desăvârșită.
Cu toate aceste alocuțiuni pozitive, nimeni nu a vorbit în mod concret de o speranță în viitor. Preotul Pantelimon de la Mănăstirea Brukovici a spus răspicat că le-a interzis celor ~100 de refugiați din incintă să se gândească la război și la consecințele acestuia: cel puțin pentru încă un an. Altfel nu s-ar putea depăși traumele trăite.
Dezbaterile politice au fost interzise și au rămas deci într-un plan secund, dacă nu terț… cum este și de înțeles, căci acești oameni trăiesc într-un spațiu protejat: mănăstirea le oferă mai mult decât strictul necesar, iar natura ce-i înconjoară îi ține departe de haosul orașului și realitatea de la Kiev ori de pe front.
Refugiații cazați însă în cadrul complexului sportiv din Parcul Striski nu își permit însă luxul de a nu se gândi la viitor: imensele săli de sport înțesate de paturi sunt o copie fidelă a Complexului Moldexpo din Chișinău, pe care l-am văzut anul trecut în martie… oamenii trăiesc ca și cum ar fi în tranzit, deși locuiesc aici cam de 1 an.
Acum sunt aproape 200, de toate vârstele, mulți copii și bătrâni cu probleme acute de sănătate. Lângă paturile de campanie vezi mini aragaze la care își gătesc mâncarea cei ce nu se pot deplasa ușor, căci prânzul și cina se pregătesc în foaierul principal.
Ingredientele vin de la World Central Kitchen, care oferă încă - în mod constant - 2 mese pe zi. Aparatele electrocasnice au fost donate de World Vision, iar UHF (Ukrainian Humanitarian Fund) prin NRC (Norwegian Refugee Council) și-au adus și ele contribuția.
In Lviv nu am trăit scene de război precum cele din Odessa, însă am fost martorii unei realități crude: chiar dacă la nivel social se încearcă o integrare a celor din est, la nivel economic, aceștia se confruntă cu foarte mari dificultăți. Subzistența este posibilă doar datorită organizațiilor umanitare, căci posibilitatea de a-ți găsi un job în Lviv este aproape inexistentă.
Dar nu este suficient, așa ne povestește Micola, profesor de sport la Universitatea Politehnică, cea care administrează centrul. Doar el și câțiva alți voluntari mai sunt prezenți zi de zi în cele 2 clădiri - în martie anul trecut erau peste 20, dar acum numărul lor este minim, căci mulți sunt studenți și au revenit la studii.
Striski Park este locul ce are cea mai mare nevoie de ajutor, deoarece comunitățile religioase primesc cele de trebuință de la Biserica Greco-catolică, de la Ordinul St Egidio din Italia ori de la guvernul lui Morawiecki. Doar parohia preotului catolic Grigore din Solonka, ce nu se ocupă de refugiați, ci de familii de rromi, se descurcă doar cu fonduri minime, cu greu obținute de la Crucea Roșie poloneză.
In Lviv nu am trăit scene de război precum cele din Odessa, însă am fost martorii unei realități crude: chiar dacă la nivel social se încearcă o integrare a celor din est, la nivel economic, aceștia se confruntă cu foarte mari dificultăți. Subzistența este posibilă doar datorită organizațiilor umanitare, căci posibilitatea de a-ți găsi un job în Lviv este aproape inexistentă. Sunt 190.000 de familii de refugiați în zona metropolitană, deci vreo 250.000 de persoane dependente de aceste ajutoare. Aceasta în contextul în care vestul Ucrainei este în general acoperit de o sumedenie de NGO-uri de rang internațional.
De la Odessa înspre est, înspre zonele recent eliberate, situația este și mai cruntă… în special începând cu Mikolayev. În acest oblast, ca și în zona rurală Herson și Zaporijia sunt încă necesare generatoarele, căci rețeaua electrică nu a fost refăcută în totalitate. Ca să nu mai vorbim de apa curentă, în continuare rara avis în zonă. Proiecte legate de filtre ce ar permite aprovizionarea cu apă potabilă așteaptă încă finanțare pentru a fi implementate.
În aceste zone trăiesc oamenii ce nu au avut unde să se ducă, ce au la dispoziția lor zilnică prea mult timp și prea puțină speranță în viitor…
În Striski Park se trăiește de pe-o zi pe alta… Sfârșitul războiului rămâne un fapt prea îndepărtat pentru a fi conștientizat cu adevărat. Iar speranța este un concept prea imaterial pentru a adăsta între acei 4 pereți.
La tabăra de refugiați din sudul orașului Lviv, numită Sihkiv, preotul greco-catolic a amenajat o capelă într-unul din containerele în care locuiesc actualmente 800 de persoane. Oare așa arată speranța?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Altfel, riscăm să uităm că nu e doar despre teren (adică despre o altă administrație și viața merge mai departe), ci că ucrainenii luptă să se apere de o țară cu resurse enorme, care vrea să îi includă în închisoarea numită Rusia. Speranța lor e că vor mai avea Ucraina (liberă și perfectibilă, ca orice democrație) și pentru copii și nepoți, că nu vor fi striviți pentru formularea adevărului despre cei puternici ori pentru desenele copiilor, terorizați la orice pas, într-o societate abrutizată...
De multe ori "oamenii simpli" cred că ei s-ar putea descurca, că nu le are lor nimeni grija și dacă "își văd de treaba lor" nu e chiar așa de rău. Ar trebui să știm, în România, diferența incomensurabilă de calitate a vieții între o zi din toamna lui 1989 și astăzi. Dar intervievând pe unul și altul, s-ar putea să nu... De aceea, "starea de spirit" pe care o măsurați e ca umbra.
Istoria țărilor aplaudă vitejii, se laudă cu victorii la care au participat de fapt un procent infim de cetățeni... Liderii politici și oamenii informați din Ucraina (și de oriunde) știu ce ar însemna pentru poporul ucrainean să poată Rusia să înghită Ucraina. Și, de aceea, luptă cu disperare.