Pe 14 iulie, acum 233 de ani, un cutremur social cu consecințe planetare s-a produs în Paris, Franța, dând naștere Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului, pe care regele Louis XVI a fost silit să o promulge.

Mă aflam într-un local mic, cu nume franțuzesc, am făcut comanda în engleză unui om din Bangladeș, care mi-a adus o bere cu nume românesc. Eram în România.

Esențial în victoria Simonei asupra supertalentatei tinere Coco Gauff mi se pare inițiativa. Curajul cu care a lovit decisiv. A făcut mai multe winnere decât nărăvașa Gauff! E jocul care a dus-o cel mai sus în carieră. (Foto: Arlyn McAdorey / Zuma Press / Profimedia)

Monarhia britanică este un obiectiv turistic. Un show. Funeraliile reginei Elisabeta a II-a sunt Campionatul Mondial de Fotbal sau premiile Oscar.

„Nu merită să trăiască”, declară un deputat din Duma rusă despre militarii ucraineni capturați la Azovstal, unde au rezistat 2 luni și jumătate atacurilor sălbatice ale hoardei lui Putin. Electrizați de frenezia necro, rușii sunt gata să moară pentru fericirea de a-i omorî pe alții.

Acum, la Roland Garros, jucând împotriva lui Rafa Nadal, Djoković a fost apăsat de antipatia mergând până la huo!, venită din tribune, care l-a însoțit în toate meciurile de la Paris. (Foto: Profimedia)

Difuzat în timpul meciurilor de la Wimbledon cu o frecvență năucitoare, clipul publicitar în care Simona dă cu racheta de ciment din toate pozițiile mă lovește în creier. Foto Getty Images

De mult n-am mai văzut un meci psihoblitz, câștigat psihic așa cum a făcut Simona cu Paula Badosa. Spanioloaica, nr. 4 mondial, a început de pe cai mari, dând tare, la linii, sperând s-o încalece pe româncă, să dețină controlul jocului. Foto: Getty Images

Să tot fi avut vreo 19-20 de ani în vara aceea pe care mi-o amintesc ploioasă rău. Eram prin Costinești cu niște băieți, stăteam la cort, mâncam cornuri cu lapte bătut dimineața cât cuprindea, și aia era toată masa zilei. Am fi putut s-o completăm doar cu niște alge, că atâta ne ținea buzunarul.

Toată lumea se așază, eu rămân ca un băț în poiană. Oamenii nu mă bagă în seamă, parcă nu mă văd, locul meu nu există, oare eu oi exista?