Cazul Bodnariu. Barnevernet, poate poftiţi şi pe la noi!

Dacă nu mă înşel, Norvegia a fost prima ţară din lume care a introdus o lege a copilului. Era anul 1900. Prin comparaţie, în jurul anului 1900 noi eram ocupaţi cu pregătirea şi implementarea răscoalei ţărăneşti de la 1907, care a fost înfrântă de guvern prin uciderea unei părţi a populaţiei rurale. 

Motivul oficial pentru introducerea legii copilului de către guvernul norvegian a fost legat de o preocupare a statului cu privire la protejarea copiilor faţă de efectele sărăciei şi violenţei domestice. Criticii legii vorbesc însă de o dorinţă a statului de a controla masele sărace.

Se pare că, în medie, în fiecare zi cinci copii sunt luaţi din familiile biologice şi încredinţaţi unor familii angajate de stat care pot avea grijă de ei pe perioada clarificării situaţiilor în care se află. Unii părinţi biologici consideră această intervenţie ca fiind un uz de forţă, dar, conform unei cercetări din 2012, 50% dintre părinţi cooperează cu autorităţile şi sunt de acord atunci când copiii sunt luaţi din familie pentru o perioadă mai scurtă sau lungă de timp. 

În teorie, sistemul de protecţie a copilului e construit pentru a oferi copilului maximum de protecţie. Criticii sistemului spun că punctul slab al acestuia este faptul că autorităţile sau copiii înşişi nu trebuie să dovedească vinovăţia părinţilor: suspiciunea de abuz şi neglijare este suficientă pentru ca aparatul de stat să se pună în mişcare şi să ia măsuri ce pot fi considerate represive de către cei care nu se consideră vinovaţi pentru încălcarea legii care protejează copiii. Aceasta este o interpretare a conceptului de „interes superior al copilului”, care e consfinţit în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.

Cele mai vizibile cazuri în care autorităţile norvegiene de protecţie a copilului au intrat în coliziune cu familiile nemulţumite de acţiunile lor au implicat familii de imigranţi, una dintre acestea fiind şi familia Bodnariu. Conform legii copilului, toţi copiii care trăiesc în Norvegia au dreptul să fie trataţi conform „Standardului norvegian”. Iar acest lucru poate să fie considerat un alt punct slab în sistemul de protecţie a copilului din Norvegia: diferenţele culturale şi practicile de creştere a copilului pot să fie foarte diferite în ţările din care provin aceşti migranţi, deşi toate statele din lume (mai puţin SUA şi Somalia) au semnat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului care spune explicit că abuzul şi neglijarea copilului nu pot să fie tolerate.

La fel de sensibil este şi faptul că autorităţile norvegiene respectă întocmai dreptul copilului la viaţă privată şi nu oferă detalii despre diferitele cazuri în care decide să se implice. Situaţii care la noi ar crea un scandal mediatic, cu copii exploataţi în direct pentru lacrima în plus care să stoarcă punctul de audienţă, în Norvegia sunt tratate cu maximum de confidenţialitate, pentru a nu face şi mai mult rău copiilor. 

Pe Mădălina am cunoscut-o când încă nu împlinise 18 de ani. Deci, conform definiţiei legale, avea încă statutul de copil. Eram la metrou într-o dimineaţă de vară şi ea cerşea cu un sugar în braţe. Nu ştiu nici acum de ce m-am oprit, dar am intrat în vorbă cu ea şi de atunci încerc să o ajut cum pot. S-a dovedit că sugarul, o fetiţă, avea şi un frăţior. Copila de nici 18 ani era mama a doi copii, deşi în România sexul cu persoane mai tinere de 15 ani este considerat corupere de minori. 

Legea e rareori temută sau aplicată şi circa 8.000 de fete devin mame înainte de a deveni majore. Împreună cu mulţi oameni care i-au citit povestea scrisă de Decât o Revistă, i-am construit o căsuţă, pentru că locuia în nişte condiţii absolut mizere. Nu ştiu dacă am făcut bine. Norocul care a dat peste ea a creat invidie în familie şi în comunitate. Au început presiuni pentru ca ea să îi ajute şi pe ceilalţi membri ai familiei. După câteva telefoane date de o prietenă deputat, serviciile de asistenţă socială au vizitat familia şi au făcut o anchetă socială. Au lăsat în urmă un cărucior pentru copii, câteva obiecte donate de o fundaţie şi câteva sfaturi legate de importanţa planificării familiale.

În aceeaşi curte locuiesc şi cumnaţii Mădălinei care au cinci copii. Exact câţi are şi familia Bodnariu. În fiecare zi, mama lor vine la Bucureşti cu cel mai mic dintre copii, cel care inspiră mai multă milă şi astfel, din cerşetorie, asigură traiul zilnic pentru o familie numeroasă. Deşi exploatarea copilului prin muncă este teoretic infracţiune şi nu de puţine ori femeia a fost ameninţată că i se vor lua copiii.

Relaţia cu Mădălina e una amarnic de reciproc avantajoasă. Nu numai eu o ajut pe ea, dar şi ea mă ajută pe mine. Să înţeleg cât de ticăloşit e sistemul în care trăim noi. Autorităţile ştiu ce se întâmplă în comunitatea şi în familia tuturor Mădălinelor din ţara noastră, dar închid ochii. Copiii nu merg la şcoală şi nimeni nu îi trage pe părinţi de mânecă, aşa încât avem cea mai mare rată de analfabetism din Uniunea Europeană, deşi pe vremea comunistă analfabetismul era aproape eradicat. 

În ţara în care peste 60 % dintre părinţi consideră că bătaia e o metodă legitimă de educaţie, copiii sunt duşi la cerşit sau bătuţi crunt şi nimeni nu îi întreabă dacă mai pot să ducă o astfel de viaţă. Oameni fără scrupule fac bani cu nemiluita de pe urma inocenţei copiilor (ce vor intra în prostituţie, de exemplu) şi a iresponsabilităţii părinţilor lor şi noi dăm mai degrabă vina pe victime. Negăm că am avea probleme de dezvoltare sociale, ca să putem să cumpărăm voturi pe o pungă de mălai.

Dar în acelaşi timp ne indignăm cu privire la ce se întâmplă în ţara care a inventat protecţia copilului. Şi protestăm pe facebook şi în faţa ambasadelor acestei ţări pentru că într-o familie mixtă, româno-norvegiană, în care am putea să presupunem că partea norvegiană ar fi putut să fie la curent cu legea de protecţie a copilului, copiii au fost îndepărtaţi din familie pentru că există suspiciuni că au fost abuzaţi fizic şi psihic.

Poate sunt radicală, dar de când încerc să o ajut pe Mădălina îmi doresc fix acelaşi lucru. Ca autorităţile să îşi facă treaba. Teoretic, orice cetăţean poate să denunţe o familie abuzatoare, cu speranţa că acei copii vor fi luaţi de acolo şi plasaţi în grija statului. Dar trăim în ţara în care de curând am avut o adevărată epidemie de sinucideri în rândul copiilor plasaţi în grija statului şi în ţara în care mulţi copii care ies din sistemul de protecţie a copilului mor neştiuţi. Sânge nevinovat, de care eu ca cetăţean român sunt pătată, pentru că acest sistem funcţionează din taxele pe care eu le plătesc.

În aceste condiţii, poate o să vă surprindă, însă eu aş vrea ca Barnevernet să poftească şi pe la noi. Dintre două rele, mi se pare clar care e răul cel mai mic. Ba mai mult: mi-aş dori să văd proteste similare şi pentru copiii români care sunt bătuţi zilnic, trimişi la cerşit, forţaţi să se prostitueze sau să muncească, etc. Aş vrea să văd un protest în faţa Guvernului pentru starea deplorabilă în care se află copiii din România, unde 50% din copii (mai ales cei din mediul rural) sunt la risc de sărăcie şi marginalizare socială. Asta, ca să ne fie tuturor foarte clar, înseamnă că nu merg la şcoală, că se culcă flămânzi, că nu au haine de iarnă, că sunt exploataţi de către cei care ar trebui să îi îngrijească şi aşa mai departe. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp