Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ce am citit în primele luni ale lui 2018

Lectură

Foto: Guliver Getty Images

Simon Sinek: Start With Why, 256 pagini

Ce au în comun Steve Jobs, Martin Luther King, Bill Gates, frații Wright, fondatorul Wal-Mart și CEO-ul Southwest Airlines? Toți îl au sau l-au avut pe vino-ncoa. Nu este vorba despre carismă. Nu este vorba nici măcar despre chemarea banilor.

Răspunsul la întrebarea “Why?”, de la care pornește totul, este viziunea, dorința puternică de a produce o schimbare în bine, visul. Dacă le urmezi cu sfințenie, dacă pui oamenii și nu banii pe primul plan, dacă nu te abați de la drum, dacă știi să îți alegi proiectele și, mai ales, dacă știi care îți sunt prioritățile obții ceea ce mulți își doresc, dar puțini reușesc: să creezi un climat de încredere și să îi inspiri și pe alții.

Am găsit în text câteva metafore care m-au făcut să râd din toată inima, ba chiar o să folosesc vreo două dintre ele, adaptându-le la cultura locală. Sinek dă multe exemple și m-am regăsit în unele dintre ele. Cel mai mult mi-a plăcut o experiență personală a autorului pe care am trăit-o și eu. O veți găsi în ultimele pagini ale cărții.

Le-aș recomanda cartea tuturor celor care au lucrat măcar trei-patru ani pe cont propriu. O vor înțelege mai bine și își vor putea pune ordine în gânduri.

Iar dacă vreți să vedeți legile lui Sinek, care sunt incluse și în „Start With Why”, vă invit să-i urmăriți prezentarea de la TED.

JR Moehringer: Dulcele Bar, 584 pagini

Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultimii ani. Dacă ar fi să pun semnul “=” între această carte și un film, aș alege Dunkirk pentru că ambele vorbesc despre bărbați.

Ce mi-a plăcut atât de mult?

Cursivitatea. Ai senzația că toate cuvintele sunt la locul lor, că nu e niciunul în plus sau în minus.

Modul în care sunt construite personajele: unchiul Charlie, Steve, mama, tatăl, Bob, Sydney, mătușa Ruth… Toate.

Structura, pe care eu am asemuit-o unui vrej de fasole pe care JR urcă și tot urcă, sprijinindu-se pe câte-o frunză (întâmplare) sau ramură (personaj).

Traducerea. Cu excepția câtorva typos, textul este impecabil, iar Paul Slayer Grigoriu te face să te îndrăgostești de autor. Iar pe mine, în plus, m-a convins să-i cumpăr cartea și să citesc toate volumele traduse de el.

Finalul, despre care nu vă spun decât atât: Moehringer s-a născut în New York.

Revenind la JR, iată câteva detalii cu care sper să vă conving să-i citiți cărțile: este absolvent al Universității Yale și al cursurilor Universității Harvard. În anul 2000 a fost laureat al premiului Pulitzer pentru acest articol.

Un ultim amănunt în favoarea acestei cărți: cu fiecare pagină, Moehringer demonstrează cât de mult iubește oamenii.

P.S. În materialul video de mai jos s-a strecurat o greșeală. Ați găsit-o?

Sheryl Sandberg, Adam Grant: Option B. Facing Adversity, Building Resilience, and Finding Joy, 240 pagini

Pentru cei care nu au auzit nimic despre ea, Sheryl Sandberg este absolventă a Universității Harvard, a lucrat pentru Banca Mondială, pentru Trezoreria SUA, dar și pentru Google. În 2008 s-a mutat la Facebook, al cărei Chief Operations Officer este și astăzi. Are o avere estimată la 1,6 miliarde de dolari SUA (data: 1 ianuarie 2018).

Option B a fost scrisă după ce autoarea, mamă a doi copii și soție fericită, a rămas văduvă la 46 de ani. Soțul ei – David Goldberg, fost CEO al SurveyMonkey – a murit subit în timp ce cei doi se aflau în concediu în Mexic.

Deși am citit anul trecut The year of magical thinking, m-aș feri să fac o paralelă între cele două cărți. Apoi nu aș intra nici în detaliile modului în care Sandberg a trecut peste tragedie, câteva dintre acestea fiind prezentate chiar de ea în emisiunea The Ellen Show. (Urmăriți, vă rog, emoția din glas și din postură.)

Ce vreau, totuși, să spun este: citiți capitolul 9, Failing and Learning at Work. Măcar atât. Sunt 13 pagini și un pic care fac cât un manual de resurse umane. Aș recomanda acest capitol în special celor care se plâng că nu găsesc oameni în România pe care să-i angajeze. Este un capitol pe care toți cei care decid destine – fie că sunt șefi de companii (mici, mari, chiar nu contează) sau specialiști în HR – ar trebui să-l citească cel puțin o dată pe an. Este uimitor să descoperi că într-o companie precum Facebook – americană, de tehnologie, cu sediul în paradisul firmelor de profil – există politici care îi vizează pe angajații care trec prin perioade cu o încărcătură psiho-emoțională puternică; că sunt încurajate greșelile; că este încurajat feedback-ul onest și că acesta este procesat deschis; că există flexibilitate; că se depun eforturi la nivel de top pentru a-i păstra pe angajații care au potențial chiar și atunci – sau mai ales atunci – când aceștia sunt bolnavi ori au probleme în familie.

Pentru mine a fost o mare surpriză să descopăr că infatuarea americană începe să se estompeze, că mediul competițional are o cu totul altă conotație decât ceea ce se practică prin birourile de lux de pe la noi, că empatia este ceva ce ar trebui să exersăm mai des.

Paul Slayer Grigoriu: Cronicile vulpii, 776 pagini

Au trecut trei săptămâni de când am terminat cartea, deci pot afirma relaxată că ceea ce urmează este scris la rece și că am acordat obiectiv cele patru stele de pe Goodreads.

Așadar: la mai bine de 70 de ani de la Cișmigiu et Comp, cartea lui Grigore Băjenaru în care este descrisă viața de elev în Liceul Gheorghe Lazăr, avem o poveste nouă, tot despre viața de licean, de data aceasta în Colegiul german Goethe. Paul (Slayer) Grigoriu, autorul Cronicilor vulpii, este cel care a tradus Dulcele bar (vezi mai sus) De altfel, așa am și ajuns la volum: am căutat celelalte traduceri ale lui Slayer Grigoriu și am descoperit că a și scris o carte.

Întâmplarea face că am citit Cronicile la puțin timp după ce am terminat Dulcele bar. Și, cu toate că din text reiese că intenția lui Grigoriu de a-și scrie amintirile datează din liceu, asemănarea între structura Dulcelui bar și cea a Cronicilor vulpii este destul de mare. Nu este un lucru rău, doar că Moehringer și-a dus scriitura la nivel de artă, în timp ce Cronicile puteau beneficia de o tehnică mai rafinată. Sau de un editor mai bun. Și de un corector mai atent.

Tot la capitolul comparații, ce mi ce pare interesant din perspectiva transversalității – viața de licean în anii ’40 din Cișmigiu et Comp versus cea din anii ’90 din Cronicile vulpii – este cât de mult s-au schimbat lucrurile. Nu știu dacă în bine sau în rău (deși am citit ambele cărți, tot nu cred că am suficiente date pentru a face o comparația obiectivă), ci la nivel social. Până și modul în care sunt creionate personajele, perspectivele din care sunt analizate acestea sunt complet diferite.

Și tot în nota aspectelor interesante aș încadra cunoașterea unor oameni altfel decât i-am întâlnit în viața reală. În carte sunt descrise niște experiențe și orientări ale unor persoane despre care nu știam nimic până acum. Acestea sunt momentele aha!

Închei prin a spune că se bea mult în Cronicile vulpii. Iar când spun mult mă refer la litri de votcă, bere, lichior, litri de orice aproape la fiecare pagină. Sunt nenumărate beții de tipul celor care se lasă cu prejudicii materiale și morale, beții cu consecințe suportate de părinți, beții care în unele cazuri conduc la ciroză.

Cum spuneam: de la Grigore Băjenaru încoace s-a schimbat mult viața de licean. La fel și relația dintre adolescent și părinte.

Timothy Ferriss: Tools of Titans, 673 pagini

Dacă vă este mai ușor ori pur și simplu preferați versiunea audio, care este mai detaliată decât cartea în sine, descărcați și ascultați seria de podcasturi care au stat la baza cărții. Pentru posesorii de device-uri Apple, lista completă a podcasturilor este disponibilă aici. Nu știu dacă are vreo importanță majoră acest detaliu, dar numărul de episoade descărcate a trecut de 200 de milioane.

Sugestia mea: cumpărați cartea. Sunt atâtea lucruri în ea care vă determină să vă întoarceți la câte unul din titanii intervievați încât răsfoirea paginilor înainte și-napoi sau semnele de carte își au rostul lor.

Numărul de stele? Tot patru. Am redus scorul din nouă motive: 1/ numărul femeilor incluse în carte este atât de mic încât nicio explicație rezonabilă nu poate fi acceptată; 2/ caracterul mai degrabă comercial al cărții.

Ce mi-a plăcut? Structura. Sunt trei capitole mari (healthy, wealthy, wise), relativ echilibrate, în care și-au găsit locul personalități cu greutate (atât din perspectiva notorietății, dar și din punctul de vedere al experienței profesionale). Este greu să aduci sub același acoperiș nume precum Dominic D’Agostino, Peter Attia, Adam Gazzaley, Nicholas McCarthy (uimitoare poveste), Reid Hoffman, Peter Thiel, Seth Godin, Whitney Cummings, Cal Fussman, Amanda Palmer sau Brene Brown.

Pentru că am de gând să scriu separat despre această carte, las aici un interviu pe care Tim Ferriss i l-a luat iluzionistului David Blaine.

Katherine Boo: Dincolo de frumusețea perenă, 320 pagini

Este lucru rar să citești la interval de câteva săptămâni două cărți care să-ți bucure ochii și mintea și despre care să poți afirma cu onestitate că sunt cele mai frumoase cărți citite în ultimii ani. Din fericire, am fost dublu norocoasă: după Dulcele bar (vezi mai sus), Dincolo de frumusețea perenă intră în categoria bijuteriilor narative. Iată un extras:

Ce nu-ți dorești te va-nsoți mereu

Ce-ți dorești nu vei avea niciodată

Unde nu vrei să mergi trebuie să te duci

Și când crezi că vei mai trăi,

Atunci o să mori.

În cazul de față, afirmația este susținută de un cumul de factori:

cartea este documentată pe parcursul a patru ani de o jurnalistă care a fost laureată a premiului Pulitzer în anul 2000. Dincolo de frumusețea perenă a câștigat în 2012 National Book Award, iar în 2013 premiul PEN.

  • scriitura este o bijuterie. E o lecție de storytelling în cel mai pur sens al cuvântului.
  • titlul, care este un joc de cuvinte plin de tâlc, este și el superb;
  • chiar dacă temele abordate sunt crunte - corupția și sărăcia extremă din Mumbai - felul în care Boo a decis să le redea este de o omenie fără margini. Nu am găsit niciun paragraf acuzator, nicio urmă de intenție de manipulare a cititorului.
  • a fost o plăcerea fără margini să descifrez modul în care sunt construite personajele, fiecare cu carențele sau calitățile sale, cu frustrările și năzuințele personale specifice vârstei sau condiției sociale;
  • au fost pasaje întregi care mi-au trezit simțurile, indiferent de natura lor - durerea și usturimea resimțită de femeia care și-a dat foc sau de fata care a decis să se sinucidă, mirosul pestilențial al leșurilor din canal, furia femeii care-și vede familia acuzată pe nedrept ori bucuria cu care eleva înzestrată de natură cu inteligență transmite copiilor defavorizați din cunoștințele sale;
  • traducerea, semnată de Paul Slayer Grigoriu, este și ea im-pe-ca-bi-lă.

Chiar dacă este trunchiat, am ales interviul de mai jos pentru că este foarte scurt, dar suficient de explicit încât să descoperiți ce a determinat-o pe autoare să scrie această carte.

Mark Manson: The Subtle Art of Not Giving a F*ck, 224 pagini

Nu vă lăsați păcăliți de titlu pentru că această carte este despre cum să renunți la lucrurile care îți consumă timpul și energia fără a-ți aduce un beneficiu real și despre cum să alegi ce este cu adevărat important în viață.

Articol publicat pe site-ul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Vanu Vanu check icon
    ma doare capu'. (si uite asa devine omul hater. Mama ei de scriere si de felul cum o nteleg unii)
    • Like 0
  • Mi-ati starnit interesul, I will give it a shot, voi incerca sa mai lecturez si ceva in afara tehnologiei. Din pacate mai nimic serios nu se poate implementa in Romania.
    • Like 0
  • Ce chestie, Bill Gates a pus oamenii pe primul plan și nu banii?! Pe mine unul m-a păcălit... :P
    • Like 0
    • @ Ionut Catalin Dimache
      Vasile check icon
      Dacă te uiți cum și de ce cheltuie banii acum Bill Gates și alții ca el, o să vezi că oamenii, nu banii, sunt importanți pentru el.
      • Like 0
  • check icon
    Pretios articol! Saru' mainile,amandoua...!
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult