foto Profimedia
Ca antreprenor și om antrenat în cifre, în randamente, în riscuri calculate și proiecții pe termen lung, am ajuns, inevitabil, să privesc politica lucid și – nu-mi ascund termenul – cinic. Nu pentru că aș fi lipsit de idealuri, ci pentru că am văzut prea des cum ele sunt transformate în instrumente de campanie și apoi uitate în sertarele comisiilor de specialitate. Politica, văzută din poziția unui consultant financiar, e un joc în care regulile se schimbă mai des decât apar ordonanțele de urgență într-o noapte agitată la guvern.
În fiecare an, strategiile guvernamentale sunt anunțate cu surle și trâmbițe. Se vorbește despre "stimulentul mediului de afaceri", despre "predictibilitate fiscală", despre "creștere sustenabilă". Însă, în spatele acestor formule bine ambalate, consultantul din mine vede: modificări fiscale intempestive, legislații necorelate, lipsă de transparență în alocarea fondurilor publice. Cuvintele nu bat realitatea economică. Iar în spatele oricărei "reforme" se află adesea mai degrabă o nevoie de capital electoral decât una de eficiență.
Cinismul, în acest caz, nu e un scut, ci un instrument de lucru. Îl folosesc pentru a decoda intențiile reale din spatele deciziilor politice, pentru a sfătui corect antreprenorii cu care lucrez: "Nu mizați pe stabilitate, construiți scenarii alternative", "Nu așteptați subvențiile, reinvestiți profitul", "Nu credeți în promisiuni, concentrați-vă pe cash-flow". E o formă de realism asumat, care salvează afaceri de la faliment și investitori de la iluzii.
Mai grav este că politicul, în loc să creeze un cadru în care economia să crească organic, o folosește ca pe un instrument de PR. Vor fi momente în care o decizie aparent economică – plafonarea prețurilor, impozitarea excesivă, amânarea unor reforme – va avea exclusiv motivație electorală. Dincolo de impactul direct în bugetul de stat, aceste decizii sapă lent în capitalul de încredere de care o țară are nevoie pentru a atrage investiții, pentru a păstra talente, pentru a progresa.
Și totuși, printre cifrele reci și analizele financiare, rămâne un rest de speranță: că poate, într-un viitor apropiat, vom vedea lideri care înțeleg că stabilitatea economică nu se construiește în talk-show-uri, ci în politici coerente, aplicate consecvent. Până atunci, cinismul meu rămâne o formă de protecție profesională și, în același timp, o sursă de luciditate.
Fiindcă în lumea finanțelor, iluziile costă scump. Iar politica, din păcate, livrează prea multe, prea des și fără garanții.
De ce nu cred în George Simion? Pentru că, dincolo de lozinci, nu văd o strategie. Văd un discurs construit pe emoție brută, pe îndemn la ură, pe revoltă și nostalgie, dar gol de soluții reale, aplicabile. Ca profesionist care analizează cifre, politici publice și impactul economic, îmi este clar că România nu are nevoie de zgomot și spectacol, ci de rigoare, stabilitate și încredere. George Simion pare să confunde conducerea cu agitația, iar viitorul cu trecutul glorificat. Iar când cineva ridică vocea mai mult decât găsește soluții, încep să mă tem nu pentru afaceri, ci pentru societate.
Nu cred în George Simion nu din snobism intelectual sau dintr-un atașament față de vechiul sistem pe care, de altfel, îl privesc la fel de critic. Nu cred în el pentru că am învățat, ca om care lucrează cu responsabilități și cu impact direct în viețile antreprenorilor și angajaților lor, că radicalismul nu construiește, ci erodează. Că a inflama masele nu e același lucru cu a guverna. Iar atunci când cineva vorbește doar despre „a scăpa de ceilalți”, știu că am în față un alt pariu perdant, o altă iluzie scumpă ambalată pentru consum rapid.
Pentru mine, George Simion e vocea stridentă dintr-o cameră goală. Când îl întrebi despre casele promise la 35.000 de euro, răspunsul nu e o corectare, ci o scuză cinică: „a fost marketing”. La fel și tăcerea prelungită în fața presei, sau lipsa clarității în politici economice de profunzime: toate se reduc, invariabil, la „strategie”. În fond, spune indirect, n-ar fi ajuns la 40% fără să vândă iluzii. Dar într-o societate matură, rebranduirea minciunii drept „comunicare eficientă” nu este un act de inteligență politică, ci unul de dispreț față de oameni.
Mai grav, această retorică de tip „prost e ăla care crede” nu e doar periculoasă, ci profund toxică pentru cultura democratică. E stilul vechiului sistem, reciclat într-o formă nouă, stridentă, dar la fel de lipsită de conținut. Dacă până acum totul a fost o formă de promovare electorală, fără intenție reală, atunci cu ce justificare am putea crede că promisiunile de azi – despre fiscalitate, despre diplomație, despre geopolitică – ar fi altceva decât zgomot bine regizat?
În economie, asemenea practici se numesc înșelăciune. În politică, se numesc populism. Dar pentru cei care trăiesc de pe o zi pe alta, se numesc speranțe trădate.
De ce cred în Nicușor Dan? Pentru că vine dintr-o zonă rară în politica românească: aceea a consecvenței în principii și a refuzului zgomotului inutil. Nu e carismatic, nu joacă teatru, nu vinde iluzii. Într-o țară în care politicienii spun ce vrei să auzi, el spune – adesea sec și incomod – ce trebuie să știi. Construiește pe logică, date și realism. Ca și în investiții, am învățat că liderii care inspiră încredere nu sunt cei care electrizează audiența, ci cei care îți pot arăta, clar, cum ajungem de la punctul A la punctul B.
Am urmărit cu atenție mandatul său. A preluat un oraș sufocat de datorii și de inerție administrativă. Nu a rezolvat tot – nici nu era posibil –, dar a adus ordine într-un haos care se croniciza. A înlocuit populismul cu criterii. A pus pe masă, poate pentru prima oară în mod serios, ideea că transparența, legalitatea și prudența bugetară nu sunt opționale. Sunt condiții de funcționare.
Pentru un consultant financiar, Nicușor Dan e genul de lider care nu strigă, dar livrează. E omul care îți arată că fundația e fisurată și că trebuie consolidată, că altfel totul se prăbușește. Poate că nu va fi niciodată idolul mulțimii, dar în tăcerea lui calculată, eu recunosc vocea unui om responsabil.
În cele din urmă, nu caut salvatori și nu aștept miracole. Caut lideri care înțeleg că adevărata guvernare seamănă mai mult cu administrarea unei companii decât cu o revoluție televizată. Caut luciditate, rigoare și respect față de realitate. De aceea, privesc politica cu cinism – dar și cu o speranță atent calibrată. Pentru că, dincolo de ură și spectacol, există, totuși, oameni care știu să lucreze cu materia grea a responsabilității. Și merită, fără zgomot, să le dați credit. Pentru că, într-o țară obosită de scandaluri și promisiuni, poate cel mai radical act politic rămâne normalitatea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.