România a ieșit în stradă de bucurie după ani de zile în care a ieșit în stradă din cauza corupției, din cauza problemelor din sănătate, din cauza problemelor din educație, din cauza salariilor mici, a pensiilor și mai mici, din cauza crizei costului vieții și, în general, din cauza ignoranței politicienilor față de problemele sociale. Dar miercuri noapte românii, de la mic la mare, au ieșit să se bucure sincer de calificarea echipei naționale în optimi la Campionatul European de Fotbal. A fost o bucurie pură, care inspiră și te încarcă cu energie pozitivă. În aer, în mijlocul mulțimii, se simțea un sentiment de fericire de care poporul ăsta are parte extrem de rar. Oamenii se luau în brațe, cântau împreună și își puneau emoțiile la comun. A fost cea mai frumoasă petrecere a României pe care am văzut-o eu vreodată în cei 27 de ani de existență.
Dar cum a început totul?
Era ora 18.00 când am ajuns în Piața George Enescu din fața Ateneului, acolo unde a fost amenajat un ecran gigantic și mai multe tribune. Era foarte multă lume, dar am reușit să-mi fac loc, să ajung la locul în care se scanau biletele de intrare, căci a costat 20 de lei unul, și apoi să intru în zona de vizionare. Cele 500 de locuri din tribunele amenajate erau pline, mesele din față la fel, zeci de oameni stăteau la cozi pentru bere, apă și mâncare, iar soarele bătea așa tare, încât parcă ținea să-i mustre pe cei care nu și-au dat cu protecție solară.
Lumea cânta, era fericită, dansa și vorbea despre fotbal și șansele României de a se califica. O mare de galben în mijlocului orașului și în mijlocul săptămânii. Oamenii veniseră să se bucure.
E ora 18.50 și reclamele la pariuri se termină. Începe transmisiunea meciului. Jucătorii intră pe teren, iar toată lumea se așează pe poziții pentru meci. Parcă nu jucau doar băieții în teren, ci și noi, oamenii care îi priveam.
În timp ce se cântă imnul, mulțimea recită la unison. 3.000 de oameni. Fix ca pe stadionul din Frankfurt, acolo unde „Zidul Galben” a câștigat din nou prim-planul.
Începe meciul și se aud deja și primele reacții după ce jucătorii Slovaciei intră în careul nostru. Apoi vin și aplauze și urletele de încurajare după primul atac al echipei naționale. Ne jucăm șansa, iar toată lumea vrea să se bucure de moment.
19.24. Atunci e momentul în care jucătorii echipei naționale a Slovaciei ne demontează apărarea și reușesc să înscrie cu capul în poarta lui Florin Niță.
În Piața George Enescu nu se mai aude nimic. Toată lumea e în stare de șoc și încearcă să înțeleagă de unde a venit acel gol în poarta echipei naționale. Câteva înjurături, alte câteva încurajări, iar meciul continuă.
Devenim mai periculoși în a doua jumătate a terenului, spre poarta adversarilor. Au trecut deja 35 de minute din meci, iar Ianis Hagi încearcă să pătrundă în careul advers. E fault de un jucător slovac și se oprește meciul. Toată lumea strigă „Penalty” în jurul meu. Arbitrul verifică faza. Sunt momente în care parcă timpul îngheață. Lumea speră să primim lovitura de la 11 metri care ne-ar aduce din nou în meci.
Arbitrul fluieră și indică faptul că e penalty. Începe petrecerea. În jurul meu se arunca cu bere pe sus, oamenii țipă de bucurie, iar „Ciuleandra” reinterpretată în ton de galerie răsună în mijlocul Bucureștiului.
Ora 19.37. Răzvan Marin se pregătește să șuteze. O face cu sânge rece și bagă mingea în poarta adversarilor. BUCURIE. Oamenii se urcă pe mesele din fața ecranului, cei din tribune sar în sus de bucurie, alții arunca cu bere în sus, iar lumea în jurul meu se îmbrățișează și urlă de fericire.
Ora 19.47. Se termină prima repriză cu scorul de 1 la 1. La scorul ăsta suntem calificați de pe primul loc, având în vedere că în celălalt meci al grupei Belgia și Ucraina se află la egalitate fără goluri.
Mulțimea din Piața George Enescu se așează din nou la coadă pentru apă, bere și mâncare. Se fac transmisiuni live ale televiziunilor din centrul oamenilor. E o mare petrecere care abia a început.
Începe a doua repriză. Se joacă tare și onest, iar ambele echipei vor să înscrie. Vine minutul 61, când șutul lui Răzvan Marin e parat de portarul slovac. „Oooooooo” - strigă la unison lumea în jurul meu.
La Frankfurt începe o ploaie torențială, iar jucătorii abia se mai văd pe teren. La bucurești e soare și multă speranță.
Minutul 64 al meciului e definitoriu pentru calificare. Șutul jucătorului slovac Strelec este scos cu piciorul de portarul Florin Niță, deși plecase pe cealaltă parte a porții. Lumea în jurul meu începe să strige „Niță”, „Niță”, „Niță”, „Niță”.
Meciul e aproape de final, iar fundașul Radu Drăgușin reușește să mai scoată câteva mingi importante. Mulțimea din fața Ateneului începe să-i strige numele.
Ora 20.54. Se termină meciul, iar în jurul meu toată lumea e în picioare și cu mâinile în aer. Ne-am calificat e pe primul loc, copiii aduși de părinți plâng de fericire, iar suporterii strigă din tot sufletul „România”, „România”. Un vis împlinit într-o noapte caldă de vară. Noaptea de 26 iunie 2024.
România iese din grupe după 24 de ani, de când Gheorghe Hagi era pe teren. Toată lumea strigă și se bucură, iar oamenii din jurul meu o iau încet la pas spre Piața Universității.
Calea Victoriei devine pietonală. Oamenii merg în marș de bucurie și strigă „România! Ole! Ole! Ole!”, fiind salutați de șoferii care așteaptă trecerea coloanei. Din nou, se aude „Ciuleandra” reinterpretată în ton de galerie. Cei care erau la terasele de pe Calea victoriei aplaudă alături de fanii care se îndreaptă spre Piața Universității. Suporterii dau mâna cu polițiștii, iar copiii se bucură și țopăie pe pista de biciclete lângă părinții lor.
Ora 21.18. Ajung la Universitate, în față la statului. Deja toți cei 3.000 de fani alături de care am urmărit meciul sunt acolo. Li s-au alăturat suporterii din zonă, de la terasele din Centrul Vechi.
Se scandează, se urlă, oamenii sunt fericiți. E o Românie a Bucuriei pe care nu am mai văzut-o niciodată. Observ în jurul meu mulți copii ținuți în spate de părinții lor, bunici alături de nepoți, cupluri care se țin de mână și cântă „Deșteaptă-te, române!”, tineri urcați pe statui și stații de autobuz, șoferi care claxonează, oameni de toate felurile.
Ora 22.00. Totul e blocat în centrul Bucureștiului. Lumea e în extaz. Românii își eliberează sentimentele pozitive, iar România individuală a fiecăruia devine România tuturor. Sunt peste 10.000 de oameni. Cei mai mulți sunt îmbrăcați în tricouri galbene. Se cântă și se flutură eșarfe.
La un moment dat se aprind și torțe și se scandează și înjurături la adresa Ungariei, semn că ultrașii nu lipsesc din peisaj. Momentul trece, iar numele fiecărui jucător al echipei naționale este strigat în Piața Universității. Oamenii aplaudă, se bucură, se îmbrățișează și își manifestă fericirea în cel mai natural mod cu putință.
E în desfășurare o mare petrecere care i-a lipsit ani României ani de zile.
Ora 22.30. Mă îndrept spre rondul de la Universitate și văd că se dă și cu artificii, iar copiii aduși de părinți se bucură.
De la metrou ieși tot mai multe grupuri de oameni, semn că oamenii au venit cu metroul din toate cartierele orașului. Mulțimea cântă în continuare ”România! România! Ole! Ole! Ole!”.
Ora 22.50. Plec pe jos spre spre Piața Romană. În fața Facultății de Geografie, mai mulți suporteri sau pe trotuar și salută mașinile. Șoferii claxonează.
Eu mă îndrept spre casă, dar oamenii continuă să vină spre Universitate și să cânte ”România, e! România, e”.
Ajung în fața Sălii Dalles, moment când observ cum unii suporteri ies pe trapa unei mașini să urle de bucurie.
Apoi văd niște tineri care ies cu capul pe geam să vadă bucuria oamenilor. E un bucurești de poveste, în care pentru câteva ore s-a anulat parcă orice greutate sau supărare.
Toată lumea se întoarce în zorii zilei la Bucureștiul plin de probleme, la viața plină de griji, la România care provoacă continu frustrare și supărări. Dar pentru câteva ore, Bucureștiul și România sunt îmbătate în fericire pură. E ceva ce un popor trăiește rar, pentru că foarte greu bucuria unora e și bucuria tuturor.
În tot iureșul naționalismului toxic promovat de tot felul de șoșoci și impostori în ultimii ani, iubitorii sinceri de România au reușit să-și facă loc și să iasă la lumină în seara zilei de 26 iunie, ca să se bucure de visul împlinit al unei nopți albe de vară.
E ora 23.25. Ajung în Cartierul Aviației. Văd oameni fericiți, îmbrăcați tot în tricouri galbene. Oamenii parcă vor să tragă de timp, să prelungească această stare de fericire sinceră. jung acasă, mă pun în pat și încerc să adorm cu gândul la copilul pe care l-am văzut ținut în spate de tatăl său.
România lui e una a speranței și a fericirii. Una a tuturor!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.