Ce ar spune Eminescu dacă ar auzi cum îl sărbătoresc astăzi „fonfii și flecarii”

Foto: Facebook Raluca Turcan

La 15 ianuarie România își sărbătorește poetul cel mai important. Îl sărbătorește cum știe ea mai bine.

Cea mai vizibilă instituție din acest punct de vedere este Academia Română, la inițiativa unor membri ai căreia, dacă nu mă înșel, 15 ianuarie a devenit Ziua Culturii Naționale, desigur cu majuscule. Sărbătorirea se face, pentru că e soroc oficial, cu obișnuitele alocuțiuni ale unora de sus: mai întâi gazda sărbătoririi, apoi, pe rând, capul statului, capul bisericii (cum altfel decât naționale?), capul culturii, capul educației și alte capete mai mici. În afara unei cuvântări a unui asemenea cap mai mic, restul discursurilor n-au absolut niciun cap. Ele izvorăsc, se revarsă și pier din și în același neant care e străbătut totuși periodic de vagi impulsuri electrice de nostalgie patriotardă. Sigur, tortul acesta aniversar nu se poate lipsi de frișca unei brigăzi de actori care susțin un recital cu ohtături și încrunteli expresive. De la sfârșitul zilei, adică pe la prânz, nimeni nu se mai ocupă cu adevărat de Eminescu până la anul pe vremea asta.

Înțeleg care e importanța ritualurilor sociale, cu toată liota lor necesară de discursuri oficiale, dar mă întreb dacă, să zicem, în zece ani de mandat, capul statului nu s-a plictisit să macine, prin reprezentant, niște poncifuri, și încă altele și altele în fiecare an? Mă întreb de ce nu fac ocupanții vremelnici ai acestor posturi și ranguri măcar într-un an un exercițiu de smerenie socratică și de ce preferă totuși să citească niște hârtii cu vorbe scrise de alții? De ce ține patriarhia morțiș să vorbească, tot prin reprezentant, despre Eminescu, când legătura lui Eminescu cu biserica și mai cu seamă cu reprezentanții ei era cel puțin problematică? Sau ce să aflăm de la doamna ministru al culturii, specialistă în rusă comercială, studiată, e drept, la Institutul Pușkin din Moscova și absolventă de ASE despre Eminescu? Apoi, era Eminescu pasionat de piscicultura doamnei ministru al educației? De istorie nu zic nimic.

Îi va fi trecut cuiva prin minte, dintre gazdele acestui prăfuit prilej, să facă măcar de probă într-un an altceva? Adică, în locul fantoșei pe care nepricepuții în domeniu din diverse instituții ale statului o resuscitează căznit an de an, să lase scena liberă pentru un fond legitim, adică pentru un colocviu sau un grupaj de conferințe în care elita eminescologilor din România să aducă înaintea publicului teme majore sau minore ale obiectului lor de studiu. Ca orice clasic, autor canonic în cultura română, Eminescu este, dacă nu inepuizabil, mereu surprinzător, infinit nuanțat, dinamic, problematizant și problematic, neplictisitor în cel mai înalt grad. Să spui însă asta, fără să o și dovedești, e egal cu zero. 

Dar este lenea ritualizată în celebrarea de la Academie în culpă absolută? Există la ora actuală în cultura română o elită a eminescologilor, adică a specialiștilor în opera atât de diversă a lui Eminescu care să se fi impus, prin știința, prestigiul și prezența lor, publicului din România? Dar, înainte de asta, mai există cu adevărat eminescologi? Nu vorbesc de universitari cărora le revine, din motive de normă, obligația să predea ȘI Eminescu, ci de cercetători dedicați de la catedrele universitare al căror obiect de predilecție este „poetul național” (claustrantă formulă!). Deși nu sunt cu totul străin de lumea literaților, nu-mi vine în minte decât numele doamnei Ioana Both de la Cluj, cea din urmă elevă importantă a Ioanei Em. Petrescu. Ioana Em. Petrescu a făcut parte, alături de Petru Creția, din ultima generație de eminescologi de profunzime. Ca să înțelegeți dezastrul în care ne aflăm, e suficient să adresați unui amfiteatru de cincizeci de studenți din anul al treilea, adică ultimul, de la Literele din București întrebarea cine a fost Petru Creția. Am făcut această încercare. Din cincizeci de oameni, n-a știut nimeni. Ceea ce înseamnă că nimeni nu le-a pomenit acestor oameni de ultimul mare editor al lui Eminescu. Petru Creția era, după G. Călinescu, persoana cu cea mai complexă înzestrare intelectuală care s-a aplecat asupra operei eminesciene. Nimeni nimic. Or, despre Eminescu ai mereu de învățat: să zicem doar că nici un alt poet român nu a experimentat mai multă metrică decât el. Dacă știi metrică, nu mai mai reciți cum recită toți actorașii de cămin cultural. Dar câtă lume de la vreo catedră mai știe cu adevărat metrică?

Cu ani în urmă, o revistă culturală a publicat un grupaj de texte ai căror autori își doreau dezvrăjirea eminescologiei și demitizarea figurii „poetului național”. Era, desigur, promisiunea unui vânt proaspăt în cultura română, speranța unei reevaluări academice a operei lui Mihai Eminescu și a situării ei realiste într-un context complicat. În afara unui mic scandal la vremea respectivă, nici din această inițiativă nu s-a ales nimic. A fost o modă, o mică reacțiune la podiumul de partid și de stat pe care încă se oficiază la Academie, o fantezie iconoclastă, dacă pot să zic așa, în urma căreia am aflat că Eminescu era un tip mai degrabă scund și musculos și cam atât. Un fel de-a zice cu poetul: „decât un vis sarbăd mai bine nimic”.

Cultura română va ieși din marasmul acesta când va prețui mai mult școala decât politica de gașcă (iar mi se va reproșa că vorbesc ca un golan), când în locul antifoanelor ideologice vor vorbi amfiteatrele universitare, când urechismele sumbre și partizanatele pătimașe se vor usca și vor cădea, când norma rațională va domoli uzul, când specialiștii își vor găsi vocea publică. Când n-o să mai auzim recitatori în piețe. Când vom citi cu adevărat..  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp